M-am retras speriată, abisul etajului al cincilea își recăpătase adâncimea.
Am simțit-o pe Ilaria strânsă cu putere de piciorul meu. Am așteptat vocea răgușită a muzicianului, unda vântului fierbinte care ne lovea pe mine și pe fetiță, fiica mea, o creație reală a corpului meu care mă constrângea să iau contact cu realitatea.
— Ai fost curajoasă, am spus.
— Dacă nu te țineam, cădeai.
— Nu auzi nimic?
— Nu.
— Să strigăm, atunci: Carrano, Carrano, ajutor!
Am strigat împreună, mult timp, dar Carrano a continuat să nu dea semne de viață. Răspunsul a fost, în schimb, un scheunat lung și vlăguit, putea fi un câine departe, părăsit vara pe marginea străzii, sau Otto, chiar el, câinele-VP - 104
lup.
VP - 105
30.
Să mă pun din nou în mișcare, imediat, să mă gândesc la soluții. Să evit să
mă dau bătută în fața absurdității acestei zile, să păstrez laolaltă fragmentele vieții mele ca și cum ar fi oricum destinate unui proiect important. I-am făcut semn Ilariei să mă urmeze, i-am zâmbit. Acum ea era cea dornică de aventură, strângea în mână coupe-papier-ul, nodurile degetelor i se albiseră, într-atât își luase în serios sarcina.
După ce eșuasem eu, poate c-o să reușească ea, m-am gândit. Ne-am întors în vestibul, în fața ușii blindate.
— Încearcă să răsucești cheia, am rugat-o.
Ilaria a trecut cuțitul din mâna dreaptă în cea stângă, a întins brațul, nu ajungea la cheie. Atunci am cuprins-o de talie, am ridicat-o cât era necesar.
— Întorc încoace? a întrebat.
— Nu, în partea cealaltă.
Mânuță delicată, degete vaporoase. A încercat iarăși și iarăși, dar nu avea suficientă putere. N-ar fi reușit nici dacă nu s-ar fi blocat cheia.
Am lăsat-o jos, era dezamăgită pentru că nu se ridicase la înălțimea noii sarcini pe care i-o încredințasem. A izbucnit dintr-odată, supărată pe mine.
— De ce mă pui să fac un lucru pe care, în schimb, ar trebui să-l faci tu?
mi-a reproșat cu ranchiună.
— Pentru că tu ești mai pricepută.
— Nu mai știi să deschizi ușa? s-a alarmat.
— Nu.
— Ca atunci?
Am privit-o nesigură.
— Atunci când?
— Atunci când ne-am dus la țară.
Am simțit o lungă împunsătură în piept. Cum putea să-și amintească, nu avea probabil mai mult de trei ani.
— Uneori cu cheile ești chiar toantă și ne facem toți de râs din cauza ta, a adăugat, ca să-mi fie clar că-și amintea bine.
Am clătinat din cap. Nu, în general cu cheile aveam o relație bună. De obicei, deschideam ușile cu gesturi firești, nu resimțeam neliniștea înțepenelii. Uneori însă, mai ales în fața unor încuietori necunoscute –
camera unui hotel, de exemplu –, mă pierdeam imediat și cu toate că mi-era rușine, făceam drumuri la recepție și înapoi, mai ales atunci când cheia era VP - 106
magnetică. Ce anxietate îmi provocau cardurile de acces, era de-ajuns un gând aiurea, sentimentul unei posibile dificultăți, și iată că gestul își pierdea naturalețea, se putea întâmpla să nu mai reușesc să deschid.
Mâinile uitau, degetele nu aveau memoria prinderii corecte, a apăsării corecte. Ca atunci. Ce umilință simțisem. Gina, mama micuței perfide Carla, îmi dăduse cheile casei ei de la țară ca să merg acolo cu copiii. Plecasem, Mario era ocupat, urma să vină a doua zi. După-amiaza târziu, după câteva ore în mașină, enervată de traficul sălbatic al sfârșitului de săptămână, de copiii care se ciondăneau încontinuu, de Otto încă pui care scheuna, ajunsesem la destinație. Mă gândisem tot drumul la felul în care iroseam timpul prostește, nu mai reușeam să citesc, nu mai scriam, nu aveam un rol social care să-mi permită întâlniri personale, conflicte, simpatii. Unde sfârșise femeia care, ca adolescentă, îmi imaginasem că voi deveni? O
invidiam pe Gina, care atunci lucra împreună cu Mario. Aveau mereu despre ce să discute, soțul meu vorbea mai mult cu ea decât cu mine. Și deja mă
enerva un pic Carla, care părea atât de sigură de destinul ei și uneori îndrăznea chiar să mă critice, zicea că mă dedicam prea mult copiilor, casei, lăuda prima mea carte, exclamă: dac-aș fi în locul tău, m-aș gândi mai ales la vocația mea. Nu era doar foarte frumoasă, ci fusese crescută de mama ei cu perspectiva sigură a unui viitor strălucitor. I se părea normal să-și dea cu părerea în orice privință, având totuși numai cincisprezece ani, deseori voia să-mi țină teorii și împroșca sentințe cu privire la lucruri despre care nu avea habar. Numai auzindu-i vocea mă enervam deja.
Parcasem în curte, întărâtată de propriile mele gânduri. Ce făceam acolo cu cei doi copii și cățelușul? Mă dusesem la ușă și încercasem să deschid. Dar nu reușisem și oricât încercasem – între timp se întuneca, Gianni și Ilaria scânceau de oboseală și de foame –, nu reușisem. Dar nu voisem să-i telefonez lui Mario, din orgoliu, din mândrie, ca să nu-l oblig să vină în ajutorul meu după o zi grea de muncă. Copiii și micul Otto mâncaseră
biscuiți, adormiseră în mașină. Eu încercasem din nou, încercasem iarăși și iarăși, cu degetele obosite, amorțite, până când renunțasem, mă așezasem pe o treaptă și lăsasem să mă copleșească apăsarea nopții.
Dimineața ajunsese Mario, la ora zece. Dar nu singur, împreună cu el, ca o surpriză, erau stăpânele casei. Ce se întâmplase, cum așa, de ce n-ai sunat.
