se ofilească într-o vază de pe masa mea de lucru, în aceea în mod dureros lipsită de flori încă din vremurile îndepărtate când Mario îmi dăruia de ziua mea o orhidee cattleya, imitându-l pe Swann, personajul lui Proust. Pe seară, corola era deja negricioasă și cocoșată peste tulpină. L-am aruncat la gunoi.

Pediatrul a venit după cină, un domn în vârstă, foarte slab, le era foarte simpatic copiilor pentru că, de obicei, când îi consulta, le făcea încontinuu plecăciuni și le spunea domnul Giovanni, domnișoara Illi.

— Domnule Giovanni, a spus, arătați-mi imediat limba.

L-a examinat pe băiat cu grijă și a stabilit că responsabil de boală era un virus estival care provoacă tulburări ale tranzitului intestinal. N-a exclus însă că Gianni mâncase ceva stricat, un ou, de exemplu, sau – mi-a zis apoi în camera de zi, cu voce joasă – că reacționase așa la o supărare puternică.

În timp ce stătea la birou și se pregătea să scrie rețeta, i-am povestit liniștit, ca și cum între noi ar fi fost obișnuit să ne facem confidențe de genul acela, despre despărțirea de Mario, despre ziua urâtă care, în sfârșit, se încheia, despre moartea lui Otto. A stat să mă asculte cu atenție și răbdare, a clătinat din cap dezaprobator și a prescris fermenți lactici și mângâieri pentru amândoi copiii, ceai ca de obicei și odihnă pentru mine. A promis că

se va întoarce peste câteva zile.

VP - 117

35.

Am dormit mult, un somn adânc.

Începând cu dimineața următoare am avut multă grijă de Ilaria și de Gianni. Pentru că am avut impresia că mă urmăresc atent ca să înțeleagă

dacă redeveneam mama lor dintotdeauna sau trebuia să se aștepte la alte transformări neprevăzute, am făcut tot posibilul să-i liniștesc. Am citit cărți de povești, am jucat jocuri plicticoase ore în șir, m-am folosit excesiv de dramul meu de veselie cu care țineam sub control revărsările de disperare.

Niciunul, poate de comun acord, nu l-a menționat pe tatăl lor, nici măcar ca să sublinieze că trebuia să-i spună despre moartea lui Otto. M-a apucat neliniștea că evită s-o facă pentru că se temeau să nu mă rănească și să nu mă împingă, astfel, spre o nouă deraiere. Am început eu, atunci, să-l aduc în discuție pe Mario, povestind vechi întâmplări în care fie fusese foarte amuzant, fie demonstrase fantezie și perspicacitate, fie se făcuse remarcat în acțiuni periculoase. Nu știu ce impresie au lăsat acele povești asupra lor, sigur le-au ascultat cu interes, uneori au zâmbit mulțumiți. Mie mi-au provocat doar un sentiment de disconfort. În timp ce vorbeam, am simțit că-mi părea rău să-l găzduiesc încă pe Mario între amintirile mele.

Când pediatrul s-a întors pentru o nouă vizită medicală, l-a găsit pe Gianni în formă bună, complet vindecat.

— Domnule Giovanni, i-a spus, aveți o culoare foarte trandafirie, sigur nu v-ați transformat într-un purceluș?

În camera de zi, după ce m-am asigurat că nu puteau auzi copiii, l-am întrebat, ca să-mi lămuresc mie însămi până în ce punct trebuia să mă simt vinovată, dacă-i putuse face rău lui Gianni un insecticid cu care dădusem prin casă împotriva furnicilor, în timpul nopții. A eliminat ipoteza, mi-a atras atenția că Ilaria n-a avut niciun fel de tulburări.

— Dar câinelui nostru? am întrebat, arătându-i spray-ul deformat și fără

butonul de pulverizat otrava.

L-a studiat cu atenție, dar a părut perplex, a zis că nu se putea pronunța.

La final s-a întors în camera copiilor și și-a luat rămas-bun de la ei după o plecăciune:

— Domnișoară Illi, domnule Giovanni, cu o reală părere de rău îmi iau la revedere. Sper să vă îmbolnăviți din nou repede, ca să ne putem revedea.

Pe copii tonul acela i-a făcut să se simtă liniștiți. Zile în șir ne-am făcut încontinuu reciproc reverențe strigându-ne domnule Giovanni, doamna VP - 118

mama, domnișoara Illi. Între timp, ca să consolidez în jurul lor o atmosferă

de bunăvoință, am încercat să revin la gesturi obișnuite, ca un bolnav care a stat mult timp în spital și, ca să-și învingă teama de a nu se îmbolnăvi din nou, vrea să se agațe iarăși de viața celor sănătoși. Am început să gătesc, străduindu-mă să le fac poftă de mâncare cu noi rețete. Am reînceput să

feliez, să rumenesc, să sărez. M-am apucat chiar și de făcut prăjituri, dar nu aveam vocație pentru prăjituri, nu aveam talent.

VP - 119

36.

N-am fost mereu la înălțimea aparenței amabile și eficiente pe care voiam s-o am. Anumite semne mă țineau în stare de alertă. Mi se întâmpla încă să

uit oale pe foc și să nu simt nici măcar mirosul de ars. Aveam o senzație de greață, întotdeauna străină până atunci, când vedeam pătrunjelul verde amestecat cu pielițele roșiilor plutind în apa grasă din chiuveta cu scurgerea astupată. Nu știam să-mi recâștig vechea dezinvoltură față de resturile lipicioase ale mâncării pe care copiii le lăsau pe fața de masă, pe podea.

Uneori răzuiam brânză și gestul devenea atât de mecanic, atât de distant și independent, încât metalul îmi reteza unghiile, pielea de pe buricele degetelor. În plus – lucru pe care nu-l mai făcusem niciodată – mă închideam adesea în baie și-mi examinam corpul îndelung, amănunțit, obsesiv. Îmi palpam sânii, alunecam cu degetele între cutele de carne care mi se încrețeau pe burtă, îmi examinam într-o oglindă sexul ca să înțeleg cât era de veștejit, verificam dacă aveam gușă, dacă se vedeau riduri deasupra buzei de sus. Mă temeam că efortul pe care-l făcusem să nu mă rătăcesc mă

îmbătrânise. Mi se părea că am părul mai rar, firele albe se înmulțiseră, trebuia să le vopsesc, îl simțeam gras și-l spălam încontinuu, uscându-l apoi prin nenumărate improvizații.

Dar mai ales imaginile imperceptibile ale minții, silabele sărăcăcioase erau cele care mă speriau. Era de ajuns un gând pe care nici măcar nu reușeam să-l fixez, o simplă zvâcnire violet de semnificații, o mâzgăleală

verde indescifrabilă a creierului ca să reapară starea proastă și să crească în mine panica. Mă speria că în anumite colțuri din casă se întorceau, pe neașteptate, umbre prea consistente și umede, cu foșnetele lor, mișcările rapide de forme întunecoase. Atunci mă surprindeam pornind și oprind mecanic televizorul, doar ca să-mi țină companie, sau fredonam un cântec de leagăn în dialectul copilăriei, sau simțeam o mâhnire insuportabilă

văzând castronul gol al lui Otto lângă frigider, sau, cuprinsă încă de o somnolență nejustificată, mă pomeneam întinsă pe canapea, mângâindu-mi brațele, imprimând în ele urme vagi cu unghia.

Pe de altă parte, m-a ajutat mult, în etapa aceea, să descopăr că eram din nou capabilă să mă comport manierat. Limbajul obscen a dispărut brusc, n-am mai simțit niciun imbold să-l folosesc, mi-a fost rușine c-o făcusem. M-am refugiat într-o limbă livrescă, studiată, un pic dezlânată, dar care-mi oferea siguranță și detașare. Mi-am controlat din nou tonul vocii, furiile s-au VP - 120

decantat, n-au mai apăsat peste cuvintele mele. În consecință, relațiile cu lumea exterioară s-au îmbunătățit. Am reușit, cu încăpățânarea amabilității, să obțin repararea telefonului și am descoperit chiar și că vechiul telefon mobil se putea repara. Un tânăr vânzător dintr-un magazin pe care l-am găsit în mod miraculos deschis mi-a arătat ce ușor era să-l fac să funcționeze din nou, aș fi putut face asta și singură.

Ca să ies din starea de izolare, am început imediat să dau o serie de telefoane. Voiam să reiau legătura cu acei cunoscuți care aveau copii cu vârste apropiate de ale lui Gianni și Ilariei și să pun la cale vacanțe chiar și de o zi sau două, ca să-i răsplătesc pentru lunile acelea negre. Din apel în apel mi-am dat seama că aveam o mare nevoie să înmoi duritatea trupului meu în zâmbete, cuvinte, gesturi cordiale. Am restabilit contactul cu Lea Farraco și am reacționat cu multă dezinvoltură când a venit o dată să mă

viziteze cu aerul precaut al cuiva care are ceva urgent și delicat să comunice.

A lungit-o, conform obiceiului ei, și eu n-am grăbit-o, nu m-am arătat nerăbdătoare. După ce s-a asigurat că n-o să dau în clocot de mânie, m-a sfătuit să fiu rezonabilă, mi-a zis că o relație se poate termina, dar nimic nu-l poate lipsi pe un tată de copiii lui sau pe copii de tatăl lor și alte chestii de genul ăsta. Până când a conchis:

— Ar trebui să stabilești niște zile în care Mario îi poate vedea pe copii.

— El te-a trimis? am întrebat fără agresivitate.

Stingherită a recunoscut că da.

— Transmite-i că e de ajuns să dea un telefon când vrea să-i vadă.

Știam că trebuie să găsesc cu Mario o tonalitate potrivită pentru relația noastră viitoare, dacă nu din alt motiv, măcar pentru Gianni și Ilaria, dar nu aveam chef, aș fi preferat să nu-l mai văd niciodată. Seara, după acea întâlnire și înainte să adorm, am simțit că din dulapuri continua să iasă

mirosul lui, se răspândea din sertarul noptierei lui, din pereți, din dulăpiorul de pantofi. În lunile trecute acel semnal olfactiv îmi provocase dor, dorință, mânie. Acum îl asociam cu agonia lui Otto și nu mă mai emoționa. Mi-am dat seama că devenise ca amintirea mirosului unui bărbat îmbătrânit care, în autobuz, și-a frecat de noi dorințele trupului lui muribund. Chestia asta m-a enervat, m-a deprimat. Am așteptat ca acel bărbat care fusese soțul meu să

reacționeze la mesajul pe care i-l trimisesem, dar fără încordare, doar cu resemnare.

VP - 121

37.

Otto a rămas mult timp gândul meu chinuitor. M-am supărat tare când, într-o după-amiază, l-am surprins pe Gianni că lega zgarda câinelui în jurul gâtului Ilariei și, în timp ce ea lătra, îi striga trăgând de lesă: cuminte, culcat, îți dau un șut dacă nu încetezi. Am confiscat zgarda, lesa, botnița și m-am încuiat în baie foarte agitată. Acolo însă, cu o mișcare neașteptată, ca și cum intenția ar fi fost să probez în oglindă o podoabă târzie punk, am încercat să-mi leg zgarda la gât. Când mi-am dat seama de gest, am început să plâng și am alergat să arunc totul la gunoi.

Într-o dimineață de septembrie, în timp ce copiii se jucau în grădina pietruită și, uneori, se certau cu alți copii, mi s-a părut că-l văd pe câinele nostru, chiar pe el, trecând în viteză. Stăteam pe o bancă la umbra unui stejar imens, nu foarte departe de o cișmea sub al cărei jet continuu își potoleau setea porumbeii, cu penajul împroșcat de apă. Scriam despre treburile mele cu multă dificultate și aveam o percepție nestatornică a locului, auzeam doar șopocăitul cișmelei, al micii cascade între stânci, a apei printre plantele acvatice. La un moment dat, cu coada ochiului, am văzut umbra lungă și fluidă traversând pajiștea. Câteva secunde am fost sigură că e vorba de Otto care se întorcea de pe insula morților și m-am gândit că din nou ceva mi se sfâșia pe înăuntru, mi-a fost teamă. În realitate – mi-am dat seama repede –, câinele acela, un animal străin, nu avea nimic în comun cu câinele nostru nefericit, făcea doar ce făcea și Otto adesea, după o lungă

cursă pe iarbă: bea apă. S-a dus, într-adevăr, la cișmea, a stârnit fuga porumbeilor, a lătrat la viespile care zumzăiau la orificiul de unde ieșea apa și a întrerupt cu limba lui lungă, vineție, lacom, gâlgâitul luminos al țevii. Am închis caietul, am stat să privesc, m-am simțit emoționată. Era un câine-lup mai robust, mai gras decât Otto. Mi s-a părut chiar că are un temperament mai puțin blând, dar m-a înduioșat oricum. La un fluierat al stăpânului, a șters-o fără întârziere. Porumbeii s-au întors să se joace sub jetul de apă.