Mi s-a părut urât ca Otto să rămână acolo, nu voiam să-l vadă copiii. Am încercat să-l ridic, dar nu mi-am găsit puterea. L-am apucat de labele din spate și l-am târât pe podea până în camera de zi, pe balcon. Cât cântărește un corp care a fost traversat de moarte, viața e lejeră, nu trebuie să

permitem nimănui s-o facă apăsătoare. Am privit un pic blana câinelui mișcată de vânt, apoi am intrat și, în ciuda căldurii, am închis cu grijă

fereastra.

Casa era cufundată în tăcere, acum mi se părea mică, adunată, fără

unghere întunecoase, fără umbre, aproape înveselită de vocile copiilor care începuseră să mă strige jucându-se între ei, hlizindu-se. Ilaria spunea mama cu voce de soprană, Gianni repeta mama cu voce de tenor.

M-am grăbit să mă duc la ei, am deschis ușa cu un gest sigur, am zis bucuroasă:

— Iat-o pe mama.

Ilaria s-a năpustit asupra mea, m-a lovit de mai multe ori, mi-a tras palme peste picioare.

— Nu trebuia să mă încui înăuntru.

— E adevărat, scuză-mă. Dar ți-am deschis din nou.

M-am așezat pe patul lui Gianni, cu siguranță îi scădea febra, avea expresia cuiva care abia așteaptă să reia joaca împreună cu sora lui, țipete, râsete, certuri violente. I-am atins fruntea, picăturile își făcuseră efectul, pielea era călduță, doar puțin transpirată.

— Te mai doare capul?

— Nu. Mi-e foame.

— Îți fac un pic de orez.

— Nu-mi place orezul.

— Nici mie, a precizat Ilaria.

— E foarte bun cel făcut de mine.

VP - 114

— Otto unde e? a întrebat Gianni.

Am ezitat.

— Dincolo, doarme, lăsați-l în pace.

Și mă pregăteam să mai adaug încă un lucru, ceva despre boala gravă a câinelui, ceva care să-i pregătească pentru dispariția lui din viața lor, când, complet neașteptată, s-a auzit soneria.

Am rămas toți trei parcă interziși, fără să ne clintim.

— Tata, a murmurat Ilaria, plină de speranță.

— Nu cred, nu e tata, am spus. Stați aici, vă interzic să vă mișcați, e vai de voi dacă ieșiți din această cameră. Mă duc să deschid.

Au recunoscut tonul meu obișnuit, ferm, dar și ironic, cuvinte intenționat exagerate pentru situații neimportante. L-am recunoscut și eu, l-am acceptat, l-au acceptat.

Am traversat coridorul, am ajuns în vestibul. Era posibil ca într-adevăr Mario să-și fi amintit de noi? Trecuse să vadă ce făceam? Întrebarea nu mi-a transmis nicio emoție, m-am gândit doar că mi-ar fi plăcut să am pe cineva cu care să vorbesc.

M-am uitat pe vizor. Era Carrano.

— Ce vrei? am întrebat.

— Nimic. Voiam doar să știu ce faci. Am ieșit azi-dimineață devreme ca să

mă duc la mama și n-am vrut să te deranjez. Dar acum, când m-am întors, am găsit un geam spart. S-a întâmplat ceva?

— Da.

— Ai nevoie de ajutor?

— Da.

— Și nu poți să-mi deschizi, te rog?

Nu știam dacă puteam, dar nu i-am zis asta. Am întins mâna spre cheie, am apucat-o cu hotărâre între degete, am mișcat imperceptibil, am simțit-o docilă. Cheia s-a răsucit în broască cu ușurință.

— Oh, bine, a murmurat Carrano, observându-mă stânjenit, apoi a scos de la spate un trandafir, un singur trandafir cu tijă lungă, un trandafir ridicol oferit de un bărbat stingherit.

L-am luat, i-am mulțumit fără să zâmbesc, am spus:

— Am o misiune neplăcută pentru tine.

VP - 115

34.

Carrano a fost amabil. L-a înfășurat pe Otto într-o prelată de plastic pe care o avea în pivniță, l-a pus în mașina lui și, după ce mi-a lăsat telefonul mobil, s-a dus să-l îngroape în afara orașului.

L-am sunat imediat pe medicul pediatru și am avut noroc, pentru că, deși era august, l-am găsit. În timp ce-i povesteam amănunțit simptomele copilului, mi-am dat seama că pulsul îmi zvâcnea cu atâta putere, încât m-am temut că doctorul o să audă bubuiturile prin telefon. Inima se umfla din nou în piept, nu mai era pustie.

I-am turuit medicului tot, chinuindu-mă să fiu precisă și, între timp, învârtindu-mă prin casă, am cercetat legătura dintre spații, am atins obiectele și, la fiecare ușor contact cu un bibelou, un sertar, computerul, cărțile, caietele, mânerul unei uși, îmi repetam: ce-a fost mai rău a trecut.

Pediatrul m-a ascultat în tăcere, a dat asigurări că nu erau motive de îngrijorare pentru Gianni, a zis c-o să vină să-l vadă pe seară. Atunci am făcut un duș lung rece, apa mi-a înțepat pielea, am simțit toată mâhnirea lunilor, a orelor trecute. Am văzut inelele pe care le lăsasem când m-am trezit pe marginea chiuvetei și mi l-am pus pe deget pe cel cu acvamarin, în timp ce, fără ezitare, am lăsat verigheta să cadă în deschiderea rotundă a coșului de gunoi. Am examinat rana pe care Ilaria mi-o făcuse cu coupe-papier-ul, am dezinfectat-o, am acoperit-o cu un tifon. Cu calm, am început apoi să separ rufele colorate de cele albe, am pornit mașina de spălat. Voiam certitudinea searbădă a zilelor normale, chiar dacă știam prea bine că în corp persista o mișcare frenetică în sus, o tresărire, ca și cum aș fi văzut pe fundul unei găuri o insectă urâtă veninoasă și fiecare parte din mine s-ar fi retras încă agitând brațele, mâinile, dând din picioare. Trebuie să învăț din nou – mi-am zis – mersul liniștit al cuiva care crede că știe unde merge și de ce. Așa că m-am concentrat asupra copiilor, trebuia să-i anunț că murise câinele. Am ales cu grijă cuvintele, am căutat tonul potrivit al poveștii, dar Ilaria a plâns oricum mult timp și Gianni, deși limitându-se, într-un prim moment, să ia o mină plină de aversiune și să spună, cu un ecou slab de sentimente amenințătoare, că trebuia să-l informez pe Mario, imediat a început să se vaite de durerea de cap, de greață.

Încă încercam să-i consolez pe amândoi când s-a întors Carrano. L-am lăsat să intre, dar m-am purtat rece, în ciuda comportamentului lui foarte VP - 116

serviabil. Copiii nu făceau decât să mă strige din cealaltă cameră. Convinși cum erau că el fusese cel care otrăvise câinele, nu voiau să pună piciorul în casă, cu atât mai puțin să-i vorbesc.

Eu însămi, de altfel, am avut o senzație de repulsie când am simțit pe lângă el miros de pământ răscolit și la inflexiunile vocii lui timid confidențiale am răspuns monosilabic, cuvintele semănând cu picăturile rare ale unui robinet stricat.

A încercat să mă pună la curent cu îngroparea câinelui, dar pentru că nu m-am arătat interesată nici de locul gropii, nici de detaliile tristei obligații, cum a numit-o, dimpotrivă, din când în când l-am întrerupt urlând la Gianni și Ilaria, tăceți, vin imediat, s-a rușinat, a schimbat vorba. Ca să acopere urletele deranjante ale copiilor, a început să-mi vorbească despre problemele cu care se confruntă, având grijă de bătrâna lui mamă. A continuat până când i-am zis că fiii cu mame longevive au ghinionul să nu știe cu adevărat ce e moartea și, deci, să nu se maturizeze niciodată. S-a simțit ofensat, și-a luat rămas-bun evident indispus.

În cursul zilei n-a mai încercat să mă vadă. Am lăsat ca trandafirul lui să