— Eu nu.
— Serios?
— Nu.
— Atunci, dacă ții la mine, trebuie să mă ajuți.
— Ce trebuie să fac?
O zvâcnire, o palpitație, exilul brusc al lucrurilor, m-am răsucit șovăitoare spre oglindă. Nu arătam prea bine: părul ud și lipit pe frunte, o nară cu cruste de sânge, machiajul spălăcit și format acum din cocoloașe negre, rujul șters de pe buze, dar depășind conturul lor spre septul nazal și bărbie. Am întins mâna să iau o dischetă de bumbac.
— Deci? m-a presat Ilaria, nerăbdătoare.
Vocea a ajuns la mine din depărtări. Doar o clipă. Mai întâi să mă
demachiez cum trebuie. Mulțumită părților laterale ale oglinzii, am văzut separate, diferite, cele două jumătăți ale chipului meu și am fost atrasă mai întâi de profilul meu drept, apoi de acela stâng. Îmi erau complet străine ambele, de obicei nu foloseam niciodată părțile laterale, mă recunoșteam numai în imaginea pe care mi-o reflecta oglinda imensă. Am încercat să le reglez ca să mă pot vedea atât dintr-o parte, cât și frontal. Până acum, nicio reproducere tehnică n-a reușit să întreacă oglinda și visele. Privește-mă, i-am spus oglinzii din vârful buzelor, ca o adiere. Oglinda trăgea concluzia asupra situației mele. Dacă imaginea frontală mă liniștea spunându-mi că
eram Olga și că poate voi reuși să ajung cu succes la capătul zilei, cele două
profiluri mă anunțau că nu era așa. Îmi arătau ceafa, urâtele urechi ascuțite, nasul ușor coroiat care nu-mi plăcuse niciodată, bărbia, pomeții proeminenți și pielea întinsă a obrajilor, ca o coală albă. Am simțit că acolo, asupra celor două jumătăți, Olga nu avea un control prea bun, era prea puțin rezistentă, prea puțin tenace. Ce legătură aveam cu acele imagini? Partea cea mai rea, partea cea mai bună, geometria tainicului. Dacă eu trăisem crezând că sunt acea Olga a imaginii frontale, ceilalți îmi atribuiseră întotdeauna unirea mobilă, nesigură, a celor două profiluri, o imagine completă despre care nu știam nimic. Lui Mario, mai ales lui Mario, căruia crezusem că i-o dădusem pe Olga, Olga din oglinda centrală, acum, în realitate, nu știam nici măcar ce față, ce corp îi oferisem cu adevărat. El mă asamblase pe baza celor două
laturi mobile, necoordonate, ambigue și cine știe ce fizionomie îmi atribuise, cine știe ce montaj al meu îl făcuse să se îndrăgostească, dar care se dovedise apoi respingător pentru el, încetând să mai fie îndrăgostit. Eu – m-am înfiorat – pentru Mario nu fusesem niciodată Olga. Sentimentele, senzația vieții dinăuntrul ei – am înțeles brusc –, fuseseră doar o greșeală de la sfârșitul adolescenței, o iluzie de-a mea de stabilitate. De acum încolo, dacă voiam s-o scot la capăt, trebuia să am încredere în acele două profiluri, VP - 94
mai mult în faptul că mi-erau străine, nu familiare, și, pornind de acolo, să-mi recapăt, încet-încet, încrederea, să devin adultă.
Concluzia aceea mi s-a părut plină de adevăr. Cu atât mai mult cu cât, uitându-mă bine la jumătatea stângă a feței mele, la amestecul fizionomie al părților secrete, am recunoscut trăsăturile sărmanei, mi-aș fi imaginat că
aveam multe elemente în comun. Silueta ei, când cobora scările și întrerupea joaca noastră, a mea și pe a tovarășelor mele, ca să treacă de noi cu privirea absentă a suferinței, se pitulase în mine cine știe când, aceea se vedea acum în oglindă. Femeia mi-a murmurat dintr-o parte:
— Ține minte: câinele e pe moarte și Gianni are un virus intestinal urât.
— Mulțumesc, am spus fără spaimă, dimpotrivă, cu recunoștință.
— Mulțumesc pentru ce? a întrebat Ilaria iritată.
M-am trezit din reverie.
— Mulțumesc că mi-ai promis c-o să mă ajuți.
— Dar dacă nu-mi zici ce trebuie să fac!
Am zâmbit și am spus:
— Vino cu mine și-ți arăt.
VP - 95
27.
M-am mișcat, mi se părea că sunt pură suflare cuprinsă între jumătățile desprinse ale aceleiași figuri. Cât de neconvingător era să traversez casa aceea cunoscută. Toate spațiile ei se transformaseră în platforme îndepărtate, separate între ele. Odată, cu cinci ani în urmă, îi cunoscusem amănunțit dimensiunea, măsurasem fiecare colț, o mobilasem cu grijă. Acum nu știam cât era de departe baia de camera de zi, camera de zi de debara, debaraua de vestibul. Eram târâtă ici și colo parcă în joacă, am simțit că
amețesc.
— Mama, fii atentă, mi-a zis Ilaria și m-a prins de mână.
Mă clătinam, gata să cad, probabil. Când am ajuns la intrare, i-am arătat cutia cu unelte.
— Ia ciocanul și urmează-mă, am spus.
Ne-am întors, acum ea ținea, mândru, ciocanul cu două mâini, părea în sfârșit bucuroasă că sunt mama ei. Și eu eram bucuroasă. Când am ajuns în camera de zi, i-am zis:
— Acum te așezi aici și lovești în podea fără să te oprești.
Ilaria a căpătat o expresie foarte amuzată.
— Așa îl facem pe domnul Carrano să se enerveze.
— Exact.
— Și dacă vine sus să protesteze?
— Mă strigi și vorbesc eu cu el.
Fetița s-a dus în mijlocul camerei și a început să izbească în podea, ținând ciocanul cu amândouă mâinile.
Acum, m-am gândit, trebuie să văd cum se simte Gianni, uit de el, ce mamă aiurită.
M-am înțeles din priviri cu Ilaria și am dat să plec, dar ochii mi-au picat pe un obiect care nu se afla la locul lui, ci la picioarele bibliotecii. Era insecticidul, ar fi trebuit să fie în debara, dar zăcea acolo, zdrobit de colții lui Otto, îi sărise și pulverizatorul.
