M-am trezit din reverie, am văzut clipsul, uitasem de el. Puțina durere pe care mi-o provoca devenise parte constitutivă din carnea mea. Inutil deci. L-am scos, l-am lăsat pe podea.

— Mă ajută să țin minte. Astăzi e o zi în care uit totul, nu știu cum să fac.

— Te ajut eu.

— Serios?

M-am ridicat, am luat de pe masa de lucru un coupe-papier.

— Ține ăsta, i-am zis, și dacă vezi că-mi pierd concentrarea, înțeapă-mă.

Fetița a luat cuțitul și m-a privit cu atenție.

— De unde știu dacă-ți pierzi concentrarea?

— Îți dai seama. O persoană care-și pierde concentrarea e o persoană

care nu simte mirosurile, nu aude cuvintele, nu mai știe nimic.

Mi-a arătat coupe-papier-ul.

— Și dacă nu-l simți nici măcar pe ăsta?

— Mă înțepi până-l simt. Acum vino.

VP - 102

29.

Am târât-o după mine până la debara. Am scotocit peste tot în căutarea unei sfori groase, eram sigură că am. În schimb, am găsit doar un ghem de sfoară de împachetat. M-am dus în hol, am legat de un capăt al sforii bara scurtă de metal pe care o lăsasem pe podea, în fața ușii blindate. Cu Ilaria după mine, m-am întors în camera de zi și am ieșit pe balcon.

M-a izbit o rafală de aer cald care tocmai îndoise copacii, lăsând în urmă

un foșnet furios de frunze. Aproape că mi s-a tăiat respirația, cămașa scurtă

de noapte mi s-a lipit de corp, Ilaria m-a ținut de poate cu mâna liberă, ca și cum i-ar fi fost teamă c-o să-mi iau zborul. În aer plutea un miros dens de mentă sălbatică, de praf, de scoarță pârjolită de soare.

M-am aplecat peste balustradă, am încercat să mă uit în balconul de dedesubt, care-i aparținea lui Carrano.

— Fii atentă să nu cazi, mi-a zis Ilaria alarmată, trăgându-mă de cămașă.

Fereastra era închisă, nu se auzea nimic altceva în afara trilului câtorva păsări, un huruit îndepărtat de autobuz. Râul era o cărare cenușie și pustie.

Nicio voce omenească. De-a lungul celor cinci etaje, în jos, la dreapta, la stânga, n-am reușit să observ semne de viață. Am ascultat cu atenție să aud o muzică de radio, un cântec, pălăvrăgeală de la emisiuni televizate. Nimic, nimic în apropiere cel puțin, nimic care să se distingă de foșnetul frunzelor mișcate de vântul acela neobișnuit, înfierbântat. Am strigat de mai multe ori, cu o voce slabă care, de altfel, nu fusese niciodată foarte puternică:

— Carrano! Aldo! E cineva? Ajutor! Ajutați-mă.

Nu s-a întâmplat nimic, vântul mi-a retezat de pe buze cuvintele ca și cum aș fi încercat să le rostesc exact când duceam la gură o ceașcă cu un lichid clocotit.

Ilaria, vizibil încordată acum, a întrebat:

— De ce trebuie să fim ajutate?

Nu i-am răspuns, nu știam ce să-i spun, doar am bălmăjit:

— Nu-ți face griji, ne ajutăm singure.

Am trecut bara peste balustradă, am coborât-o atârnată de sfoară până

când a atins balustrada lui Carrano. M-am aplecat încercând să înțeleg cât era de departe fereastra și imediat Ilaria a dat drumul poalelor cămășii, m-a prins în schimb de piciorul gol, am simțit-o respirând lângă pielea mea.

— Te țin eu, mama, a spus.

Am întins brațul drept cât am putut de mult, am strâns cu putere sfoara VP - 103

între degetul mare și arătător, apoi am zgâlțâit bara cu impulsuri rapide și hotărâte. Bara – am văzut – a început să oscileze ca o pendulă în lungul balconului lui Carrano. Pentru reușita mișcării, îmi aplecam tot mai mult bustul, țintuiam bara cu privirea ca și cum aș fi vrut s-o hipnotizez, vedeam segmentul acela închis la culoare, ascuțit, care când zbura peste pavaj, când se întorcea înapoi abia atingând balustrada vecinului meu. Teama de a nu cădea m-a părăsit repede, mi s-a părut, dimpotrivă, că distanța de la stradă

până la balcon este fix cât lungimea sforii. Voiam să lovesc geamurile lui Carrano. Voiam ca bara să le spargă și să pătrundă în casă, în livingul în care mă primise în timpul nopții. Mi-a venit să râd. În mod sigur dormita moleșit în pat, un bărbat în pragul declinului fizic, cu o erecție incertă, tovarăș

ocazional și nepotrivit pentru a urca povârnișul umilințelor. Când mi-am imaginat cum își petrecea zilele, am simțit pentru el o senzație de dispreț.

Mai ales în orele cele mai calde ziua îi era probabil o lungă siestă în penumbră, transpirat, cu respirația grea, așteptând să meargă să cânte cu cine știe ce orchestruță insignifiantă, fără să mai spere ceva. Mi-am amintit limba lui aspră, gustul sărat al gurii și m-am trezit din reverie doar când am simțit în pielea coapsei drepte vârful coupe-papier-ului Ilariei. Fetiță

deșteaptă: atentă, sensibilă. Acela era semnalul tactil de care aveam nevoie.

Am lăsat sfoara să-mi alunece între degete, bara s-a făcut nevăzută în mare viteză sub balconul meu. Am auzit un zgomot de geamuri sparte, sfoara s-a rupt, am văzut fierul care s-a rostogolit pe plăcile balconului de dedesubt, s-a izbit de balustradă, a ricoșat într-o parte și a căzut în gol.

A căzut îndelung, urmat de bucăți scânteietoare de geam, lovindu-se din etaj în etaj de balustradele altor balcoane toate egale, un segment negru, din ce în ce mai mic. A aterizat pe pavaj sărind de mai multe ori, cu un clinchet îndepărtat.

M-am retras speriată, abisul etajului al cincilea își recăpătase adâncimea.

Am simțit-o pe Ilaria strânsă cu putere de piciorul meu. Am așteptat vocea răgușită a muzicianului, unda vântului fierbinte care ne lovea pe mine și pe fetiță, fiica mea, o creație reală a corpului meu care mă constrângea să iau contact cu realitatea.

— Ai fost curajoasă, am spus.

— Dacă nu te țineam, cădeai.

— Nu auzi nimic?

— Nu.

— Să strigăm, atunci: Carrano, Carrano, ajutor!

Am strigat împreună, mult timp, dar Carrano a continuat să nu dea semne de viață. Răspunsul a fost, în schimb, un scheunat lung și vlăguit, putea fi un câine departe, părăsit vara pe marginea străzii, sau Otto, chiar el, câinele-VP - 104

lup.

VP - 105