— Nu ți-l dau, trebuie doar să iei picăturile astea.

— O să vomit din nou de la ele.

— Cu picăturile nu vomiți.

A băut cu greu apa, a avut o senzație de vomă, s-a lăsat pe pernă. I-am pus mâna pe frunte, ardea. Mi s-a părut insuportabilă pielea lui uscată, dogoritoare ca un foietaj de tort abia scos din cuptor. Mi s-a părut insuportabil bocănitul Ilariei, chiar și la distanță. Erau lovituri energice, răsunau în toată casa.

— Ce e? a întrebat Gianni speriat.

— Vecinul face lucrări.

— Mă deranjează, du-te să-i spui să înceteze.

— Bine, l-am liniștit și apoi l-am obligat să-și pună termometrul.

A fost de acord numai pentru că l-am îmbrățișat cu putere și l-am ținut la pieptul meu.

— Copilul meu, i-am fredonat legănându-l, copilul meu bolnav care acum se face bine.

În câteva minute, în ciuda loviturilor persistente ale Ilariei, Gianni a adormit, dar fără să închidă complet pleoapele, cu o margine roșiatică și un fir alburiu între gene. Atunci am așteptat încă puțin, într-o stare de neliniște din cauza răsuflării sale accelerate și a mobilității pupilelor care se ghicea sub pleoape; apoi i-am luat termometrul. Mercurul țâșnise în sus, aproape patruzeci de grade.

Am pus termometrul pe noptieră cu dezgust, ca și cum ar fi fost un organism viu. L-am lăsat în schimb pe Gianni pe cearșaf, pe pernă, țintuindu-i cu privirea gaura roșie a gurii, căscată ca și cum ar fi fost mort. Loviturile Ilariei îmi pulsau în creier. Să-mi revin, să repar răul nopții, al zilei. Sunt copiii mei, mă gândeam ca să mă conving de asta, sunt progeniturile mele.

Indiferent dacă Mario le făcuse cu cine știe ce femeie pe care și-o imaginase; indiferent dacă eu, în schimb, mă crezusem Olga făcându-i cu el; indiferent dacă soțul meu acum dădea sens și importanță numai unei puștoaice pe nume Carla, altă greșeală de-a lui, și nu recunoștea în mine nici măcar corpul, funcțiile organismului pe care mi le atribuise ca să mă poată iubi, insemina; indiferent, Dumnezeule Mare, dacă eram doar un întreg cu suprafețele deconectate, o sumedenie de forme cubiste necunoscută chiar și mie însămi, acele progenituri erau ale mele, progeniturile mele adevărate născute din corpul meu, acest corp, eram responsabilă pentru ele.

De aceea, cu un efort care m-a costat osteneala la limita suportabilului, m-am ridicat în picioare. E necesar să-mi revin, să înțeleg. Să reactivez imediat legăturile.

VP - 99

28.

Unde pusesem telefonul mobil? În ziua în care-l distrusesem, unde păstrasem bucățile? M-am dus în dormitor, am scotocit în sertarul noptierei mele, era acolo, două jumătăți de culoare violet, separate.

Deși nu știam nimic despre cum funcționează un telefon mobil, probabil tocmai de aceea am voit să mă conving că nu era deloc distrus. Am studiat cu atenție jumătatea cu ecran și tastatură, am apăsat butonul de pornire, nu s-a întâmplat nimic. Poate, mi-am zis, era de ajuns să bagi una într-alta cele două părți ca să-l faci să funcționeze. Am pus la loc bateria care se dislocase, am încercat să unesc bucățile. Mi-am dat seama că se desprinseseră una de alta pentru că partea centrală se spărsese, se distrusese șanțul de prindere.

Fabricăm obiecte asemănătoare cu corpul nostru, o latură unită cu alta. Sau le proiectăm concepându-le unite, așa cum noi ne unim cu corpurile dorite.

Ființe apărute dintr-o fantezie banală. Mario – mi s-a părut dintr-odată – în ciuda succesului său profesional, în ciuda competențelor și inteligenței sale agere, era un bărbat cu o fantezie banală. Poate că tocmai de aceea ar fi știut să facă din nou telefonul mobil să funcționeze. Și astfel ar fi salvat câinele și copilul. Succesul depinde de capacitatea de a manipula faptele evidente cu precizie matematică. Nu știusem să mă adaptez, nu știusem să mă supun total privirii lui Mario. Încercasem. Din obtuză cum eram mă transformasem în unghi drept, reușisem să-mi înăbuș chiar și vocația de a trece de la o fantezie la altă fantezie. Nu fusese de-ajuns, el se retrăsese oricum, se dusese să formeze o legătură, mai temeinică, în altă parte.

Nu, încetează. Să mă gândesc la telefonul mobil. Am găsit în sertar o panglică verde, am legat cele două jumătăți strânse bine și am încercat să

apăs butonul de pornire. Nimic. Am sperat într-un fel de magie, am încercat să văd dacă avea semnal. Nimic, nimic, nimic.

Am lăsat aparatul pe pat, epuizată de bocănitul Ilariei. Apoi, brusc, mi-am amintit de computer. Cum de nu mă gândisem? De vină era felul în care eram alcătuită, știam puține lucruri, era ultima încercare rămasă. M-am dus în camera de zi, m-am mișcat ca și cum loviturile de ciocan ar fi fost o perdea cenușie, o cortină prin care trebuia să-mi croiesc drum cu brațele întinse, bâjbâind cu mâinile.

Am găsit-o pe fetiță stând pe vine și lovind în aceeași placă de gresie. Era o tortură insuportabilă, mă bizuiam pe faptul că și pentru Carrano era la fel.

— Pot să mă opresc? a întrebat transpirată toată, roșie la față, cu ochii VP - 100

lucioși.

— Nu, e important, continuă.

— Fă-o tu, eu m-am plictisit.

— Am altceva urgent de făcut.

La masa mea de lucru, acum, nu era nimeni. M-am așezat, scaunul nu păstrase căldura umană. Am pornit computerul, m-am dus la simbolul mesageriei, am tastat parola pentru a trimite sau primi e-mailuri. Speram să

mă pot conecta în ciuda deranjamentului care mă împiedica să telefonez, speram ca defecțiunea să fie într-adevăr limitată la aparat, așa cum îmi spusese angajatul de la telefoane. Mă gândeam să trimit cereri de ajutor tuturor prietenilor mei și cunoscuților din contactele mele și ale lui Mario.

Dar computerul a încercat de mai multe ori să se conecteze fără să

reușească. Căuta linia cu sunete lungi descurajatoare, pufnea, claca.

Strângeam marginile tastaturii, îmi roteam privirea de colo-colo ca să nu simt neliniștea, ochii, uneori, îmi picau pe caietul meu încă deschis, pe frazele subliniate cu roșu: „Unde sunt? Ce fac? De ce?” Cuvinte ale Annei, în mod stupid motivate de bănuiala că amantul se pregătește s-o înșele, s-o părăsească. Ce tensiuni lipsite de noimă ne împing să formulăm întrebări pline de sens. Bocănitul Ilariei a întrerupt, pentru scurt timp, șirul anxios al sunetelor emise de computer ca și cum o zvârlugă ar fi alunecat prin cameră

și fetița ar fi făcut-o bucăți. Am rezistat cât am putut, apoi mi-am pierdut răbdarea.

— Ajunge, încetează să lovești în felul acela! am urlat.

Ilaria, surprinsă, a căscat gura și s-a oprit.

— Îți spusesem că vreau să mă opresc.

Am făcut semn că da, mâhnită. Eu cedasem, Carrano nu. Din niciun colț al clădirii nu apăruse niciun semn de viață. Acționam fără vreun criteriu, nu reușeam să rămân fidelă unei strategii. Singura aliată pe care o aveam era fetița aceea de șapte ani și riscam încontinuu să stric relația cu ea.

Am privit ecranul computerului, niciun rezultat. M-am ridicat și m-am dus s-o îmbrățișez pe micuță, am scos un lung oftat.

— Te doare capul? m-a întrebat.

— O să fie totul bine, i-am răspuns.

— Îți masez tâmplele?

— Da.

Am stat pe podea în timp ce Ilaria îmi freca grijulie tâmplele cu degetele.

Iată că mă abandonam din nou, cât timp credeam că am la dispoziție, Gianni, Otto.

— Fac să-ți treacă toată durerea, a spus. Te simți mai bine?

Am făcut semn că da.

VP - 101

— De ce ți-ai pus clipsul ăsta pe braț?