— Dar dacă nu-mi zici ce trebuie să fac!

Am zâmbit și am spus:

— Vino cu mine și-ți arăt.

VP - 95

27.

M-am mișcat, mi se părea că sunt pură suflare cuprinsă între jumătățile desprinse ale aceleiași figuri. Cât de neconvingător era să traversez casa aceea cunoscută. Toate spațiile ei se transformaseră în platforme îndepărtate, separate între ele. Odată, cu cinci ani în urmă, îi cunoscusem amănunțit dimensiunea, măsurasem fiecare colț, o mobilasem cu grijă. Acum nu știam cât era de departe baia de camera de zi, camera de zi de debara, debaraua de vestibul. Eram târâtă ici și colo parcă în joacă, am simțit că

amețesc.

— Mama, fii atentă, mi-a zis Ilaria și m-a prins de mână.

Mă clătinam, gata să cad, probabil. Când am ajuns la intrare, i-am arătat cutia cu unelte.

— Ia ciocanul și urmează-mă, am spus.

Ne-am întors, acum ea ținea, mândru, ciocanul cu două mâini, părea în sfârșit bucuroasă că sunt mama ei. Și eu eram bucuroasă. Când am ajuns în camera de zi, i-am zis:

— Acum te așezi aici și lovești în podea fără să te oprești.

Ilaria a căpătat o expresie foarte amuzată.

— Așa îl facem pe domnul Carrano să se enerveze.

— Exact.

— Și dacă vine sus să protesteze?

— Mă strigi și vorbesc eu cu el.

Fetița s-a dus în mijlocul camerei și a început să izbească în podea, ținând ciocanul cu amândouă mâinile.

Acum, m-am gândit, trebuie să văd cum se simte Gianni, uit de el, ce mamă aiurită.

M-am înțeles din priviri cu Ilaria și am dat să plec, dar ochii mi-au picat pe un obiect care nu se afla la locul lui, ci la picioarele bibliotecii. Era insecticidul, ar fi trebuit să fie în debara, dar zăcea acolo, zdrobit de colții lui Otto, îi sărise și pulverizatorul.

L-am luat de jos, l-am studiat cu atenție, am privit în jur dezorientată, am observat furnicile. Treceau rapid înșirate pe lângă baza bibliotecii, invadaseră din nou casă, poate că firul lor negru era singurul care o mai ținea întreagă, care o împiedica să se dezintegreze complet. Fără

încăpățânarea lor, m-am gândit, aș vedea-o pe Ilaria acum stând pe o stinghie de pardoseală mult mai departe, iar la camera în care zace Gianni ar VP - 96

fi mai greu de ajuns decât la un castel cu podul mobil ridicat, încăperea plină

de durere în care agonizează Otto ar fi o carantină pentru bolnavi de ciumă, unde n-ai putea intra, și chiar emoțiile și gândurile și amintirile vieții trecute, locurile străine și orașul de origine și masa sub care ascultam poveștile mamei mele ar fi o pulbere foarte fină în lumina fierbinte de august. Să las în pace furnicile. Poate că nu erau un inamic, făcusem rău încercând să le extermin. Soliditatea lucrurilor e încredințată uneori unor factori enervanți care par să le tulbure coeziunea.

Acel ultim gând a avut o voce puternică, a răsunat, am tresărit, nu era al meu. I-am auzit cu claritate ecoul, reușise chiar și să treacă de bariera loviturilor sârguincioase ale Ilariei. Am ridicat ochii de pe spray-ul pe care-l aveam în mâini spre masa mea de lucru. Corpul de mucava al sărmanei din Napoli stătea acolo, îmbinare artizanală a celor două profiluri ale mele.

Rămânea în viață cu venele mele, le vedeam roșii, descoperite, umede, pulsând. Și gâtlejul, și corzile vocale, și respirația care să le facă să vibreze îmi aparțineau. După ce a rostit acele cuvinte incoerente, și-a reluat scrisul în caietul meu.

Deși am rămas înțepenită pe poziția mea, am reușit să văd clar ce scria.

Notițe de-ale ei, pe paginile mele. Camera asta e prea mare, nota cu caligrafia mea, nu reușesc să mă concentrez, nu sunt capabilă să înțeleg pe deplin unde sunt, ce fac, de ce. Noaptea e lungă, nu trece, de aceea m-a părăsit soțul meu, voia nopți care să treacă, înainte să îmbătrânească, să moară. Am nevoie, ca să scriu bine, să ajung la miezul fiecărei întrebări, de un loc mai mic, mai sigur. Să șterg ce e inutil. Să restrâng câmpul. Să scrii cu adevărat înseamnă să vorbești din pântecele matern. Să întorci pagina, Olga, s-o iei de la capăt.

Azi-noapte nu m-am dus la culcare, mi-a spus femeia de la masa de lucru.

Dar îmi aminteam că m-am băgat în pat. Un pic de somn, mă ridicasem, mă

întorsesem la culcare. Probabil că mă băgasem în așternut foarte târziu, fără

să opun rezistență, de-a curmezișul, iată de ce eram în poziția aceea neobișnuită când m-am trezit.

Să fiu atentă, deci, să reordonez faptele. Deja în cursul nopții ceva în mine cedase și se frânsese. Rațiunea și memoria mea se dezintegraseră, durerea prea îndelungată e capabilă de așa ceva. Crezusem că m-am dus la culcare, dar n-o făcusem. Sau mă dusesem și apoi mă sculasem. Corp neascultător. A scris în caietele mele, a scris pagini după pagini. A scris cu mâna stângă, ca să combată teama, ca să reziste la umilință. Așa se întâmplase probabil.

Am cântărit din ochi spray-ul, poate că mă luptasem toată noaptea cu furnicile, zadarnic. Dădusem cu insecticid în fiecare cameră din casă și de aceea Otto se simțea rău, de aceea Gianni vomitase atâta. Sau poate că nu.

VP - 97

Părțile mele opace inventau vinovății pe care Olga nu le avea. Mă zugrăveam neîngrijită, iresponsabilă, incapabilă, mă îndreptam spre o autodenigrare care avea să tulbure și mai mult situația reală și să mă împiedice să-i marchez limitele, să stabilesc ce anume era, ce nu.

Am pus spray-ul pe un raft, am mers cu spatele spre ușă în vârful picioarelor, ca și cum n-aș fi voit să deranjez silueta femeii de la masa de lucru care-și reluase scrisul, pe Ilaria care lovea în continuare metodic. M-am dus din nou în baie, luptând cu vinovățiile închipuite. Bietul copil, gingașul meu băiat. Am căutat algocalmin în dezordinea din compartimentul cu medicamente și, când l-am găsit, am turnat douăsprezece picături (fix douăsprezece) într-un pahar cu apă. E posibil să fi fost atât de imprudentă?

E posibil să fi dat cu insecticid noaptea, până la consumarea tubului, cu ferestrele închise?

Deja de pe coridor l-am auzit pe Gianni încercând să vomite. L-am găsit aplecat peste pat, cu ochii ieșiți din orbite, cu chipul congestionat, cu gura deschisă larg, în timp ce o forță îl zdruncina din interior fără niciun rezultat.

Slavă Cerului că nu reușeam să mai țin în frâu nimic, un sentiment, o emoție, o bănuială. Din nou imaginea se schimba, alte date, alte probabilități. Mi-a venit în minte vechiul tun din fața Citadelei. Dacă, intrând în el, Gianni inhalase o boală de mizerii și clime îndepărtate, un semn al lumii în fierbere, totul în schimbare, granițe extinse, departele care devine aproape, zgomote de răscoală, vechi și recente dușmănii, războaie aflate la distanță sau bătând la ușă? Mă lăsasem în voia tuturor fantasmelor, a tuturor spaimelor.

Universul rațiunilor decente pe care mi-l oferisem după adolescență se subția. Oricât încercasem să fiu de lentă, să am gesturi chibzuite, lumea aceea de-a lungul anilor se mișcase oricum în jurul meu prea învârtejit și imaginea sa sferică se redusese la o masă subțire și rotundă, atât de subțire, încât, tot desprinzându-se cioburi din ea, deja părea perforată în mijloc, în curând avea să devină cât o verighetă, în cele din urmă avea să se dizolve.

M-am așezat lângă Gianni, l-am ținut de frunte, l-am încurajat să vomite. A scuipat o salivă verzuie, sleit, și apoi s-a lăsat din nou pe spate plângând.

— Te-am strigat și n-ai venit, mi-a reproșat printre lacrimi.

L-am șters la gură, la ochi. Fusesem prinsă cu unele probleme, am explicat, trebuia să le dau de cap urgent, nu-l auzisem.

— E adevărat că Otto a mâncat otravă?

— Nu, nu e adevărat.

— Așa mi-a zis Ilaria.

— Ilaria inventează.

— Mă doare aici, a oftat arătându-mi ceafa și gâtul, mă doare foarte tare, dar nu vreau supozitorul.

VP - 98