— Chifteaua otrăvită. Tati zice mereu că trebuie să fim atenți. Le pune prin parc domnul de la etajul de dedesubt care urăște câinii.

A încercat să deschidă iarăși ușa, îngrijorată pentru Otto, dar i-am interzis s-o facă.

— Se simte foarte bine, îl doare numai puțin burta, am spus.

M-a privit foarte atentă, ca și cum ar fi voit să se convingă dacă spuneam adevărul. Dar m-a întrebat:

— Pot să mă machiez și eu cum te-ai machiat tu?

— Nu. Ai grijă de fratele tău.

— Ai tu grijă de el, a replicat enervată și a pornit spre baie.

— Ilaria, nu te atinge de fardurile mele.

N-a răspuns și am lăsat-o în pace, am lăsat-o adică să iasă din raza mea vizuală, nici măcar n-am întors capul, m-am dus cu pași târșâiți în cameră la Gianni. Mă simțeam vlăguită, până și vocea mi se părea mai degrabă un sunet al minții, și nu o realitate. I-am luat de pe frunte monedele Ilariei, am trecut cu mâna peste pielea lui uscată. Ardea.

— Gianni, l-am strigat, dar el a continuat să doarmă sau să se prefacă.

Avea gura întredeschisă, buzele inflamate ca o rană roșu-aprins în fundul căreia străluceau dinții. Nu știam dacă să-l mai ating, dacă să-l sărut pe frunte, dacă să încerc să-l trezesc zgâlțâindu-l ușor. Am respins și întrebarea despre gravitatea bolii lui: o intoxicație, o răceală de vară, efectul unei băuturi reci ca gheața, o meningită. Totul mi se părea posibil, sau imposibil, și oricum mi-era greu să formulez ipoteze, nu știam să stabilesc ierarhii, mai ales nu reușeam să intru într-o stare de alertă. În schimb, acum mă speriau gândurile în sine, n-aș mai fi voit să le am, le simțeam infecte. După ce văzusem starea lui Otto, mă temeam și mai mult că sunt canalul oricărui rău, mai bine să evit contactele, pe Ilaria nu trebuia s-o ating nici în treacăt. Cel mai bine era să-l sun pe medicul nostru, un bătrân pediatru, și pe veterinar.

O făcusem deja? Mă gândisem s-o fac și uitasem? Să-l sun imediat, aceea era VP - 83

regula, trebuia să mi-o repet. Chiar dacă mă enerva să acționez așa cum acționase întotdeauna Mario. Ipohondru. Se îngrijora, chema medicii pentru orice fleac. Tati știe – îmi semnalaseră, de altfel, copiii –, știe că domnul de la etajul de dedesubt pune chiftele otrăvite prin parc; știe ce e de făcut când ai febră mare, te doare capul, ai simptome de otrăvire; știe că e nevoie de un medic, știe că e nevoie de un veterinar. Dacă ar fi fost prezent – am tresărit –

ar fi chemat un medic întâi de toate pentru mine. Dar apoi am alungat imediat ideea aceea de atenție plină de solicitudine atribuită unui om căruia nu-i mai ceream nimic. Eram o soție desuetă, un corp învechit, boala mea e doar viață de femeie scoasă din uz. M-am îndreptat hotărâtă spre telefon. Să-l sun pe veterinar, să-l sun pe medic. Am ridicat receptorul.

L-am lăsat imediat jos înfuriată.

Unde-mi era capul.

Să-mi recapăt vigoarea, să mă ancorez din nou într-un loc.

Receptorul scotea același fâsâit vijelios, fără ton. Știam asta și mă

prefăceam că n-o știu. Sau chiar n-o știam, memoria mea nu mai era bună, nu mai eram capabilă să învăț, să rețin ce învățam, dar mă prefăceam că încă

sunt în stare, mă prefăceam și fugeam de responsabilitatea față de copiii mei, de câine, cu mimica rece a cuiva care știe și acționează.

Am ridicat din nou receptorul, am format numărul pediatrului. Nimic, fâsâitul a continuat. M-am așezat în genunchi, am căutat ștecherul sub masă, l-am scos, l-am băgat la loc. Am încercat din nou cu telefonul: fâsâitul. Am format numărul: fâsâitul. Am început atunci să suflu eu însămi în microfon, îndârjit, ca și cum cu răsuflarea mea aș fi putut alunga foșnetul acela care-mi deconecta linia. Niciun rezultat. Am lăsat baltă telefonul, m-am întors, fără

chef, pe coridor. Poate că nu înțelesesem, trebuia să fac un efort de concentrare, trebuia să constat că Gianni era bolnav, că și Otto era bolnav, trebuia să găsesc modalitatea prin care starea lor să mă alarmeze, să-i percep sensul. Am numărat pe vârful degetelor, scrupuloasă. Unu, era telefonul nefuncțional în camera de zi; doi, era un copil cu febră și stare de vomă în camera lui; trei, era un câine-lup bolnav în biroul lui Mario. Dar fără

să te agiți, Olga, fără să alergi. Fii atentă, în grabă ai putea să uiți de vreun braț, de voce, de un gând. Sau să strici podeaua, să separi în mod iremediabil camera de zi de dormitorul copiilor. L-am întrebat pe Gianni, poate scuturându-l cu prea multă energie:

— Cum te simți?

Copilul a deschis ochii:

— Sună-l pe tata.

Ajunge cu tatăl ăsta al vostru inutil.

— Sunt eu aici, nu-ți face griji.

VP - 84

— Da, dar sună-l pe tata.

Tatăl nu era, tatăl care știa bine ce să facă plecase. Trebuia să ne descurcăm, pentru totdeauna, singuri. Dar telefonul nu funcționa, era un canal obstrucționat. Și poate că eram pe cale să plec și eu, am avut pentru o clipă conștiința lucidă. Eram pe cale să mă duc cine știe pe ce drumuri, de rătăcire, nu de ieșire, copilul înțelesese asta, de aceea era îngrijorat nu atât pentru durerea lui de cap, pentru febră, cât pentru mine. Pentru mine.

Lucrul ăsta mi-a făcut rău. Trebuie să găsești un remediu, să te oprești înainte de marginea prăpastiei. Am văzut pe masă un clips de metal pentru prinderea foilor. L-am luat, l-am prins de pielea brațului meu drept, poate folosea. Ceva care să mă țină la suprafață.

— Mă întorc imediat, i-am zis lui Gianni și el s-a ridicat un pic să se uite mai bine la mine.

— Ce ai pățit la nas? m-a întrebat. Îți face rău toată vata aia, scoate-o. Și de ce ți-ai pus chestia aia pe braț? Stai lângă mine.

Mă privise cu atenție. Dar ce văzuse? Tamponul de vată, clipsul. Niciun cuvânt despre machiajul meu, nu mă considerase frumoasă. Bărbații mici sau mari nu știu să aprecieze frumusețea adevărată, se gândesc numai la nevoile lor. În mod sigur avea s-o dorească pe amanta tatălui lui. Probabil.

Am ieșit din cameră, m-am dus în biroul lui Mario. Mi-am aranjat mai bine agrafa de metal. Posibil ca Otto să fi fost într-adevăr otrăvit, iar de otravă să

fi fost responsabil Carrano?

Câinele-lup era tot acolo, sub masa de lucru a stăpânului său. Duhoarea era insuportabilă, diareea mânjise alte două locuri. Dar acum nu mai era doar el în cameră. În spatele mesei de lucru, pe fotoliul rotativ al soțului meu, în penumbra gri-albastră, stătea o femeie.

VP - 85

23.

Își sprijinea picioarele goale pe corpul lui Otto, avea un colorit verzui, era femeia părăsită din piața Mazzini, sărmana, cum îi spunea mama mea. Și-a netezit cu grijă părul, ca și cum ar fi voit să se pieptene cu mâinile, și și-a aranjat bluza decolorată, prea decoltată, pe sâni. Apariția ei a durat cât a fost necesar să mi se taie răsuflarea, apoi a dispărut.

Semn rău. M-am speriat, simțeam că orele zilei fierbinți mă împingeau acolo unde nu trebuia absolut deloc să merg. Dacă femeia era cu adevărat în cameră, m-am gândit eu, în consecință, eu nu puteam fi decât o fetiță de opt ani. Sau mai rău: dacă femeia aceea era acolo, o fetiță de opt ani, care-mi era de-acum străină, mă învingea pe mine, care aveam treizeci și opt, și-mi impunea vârsta ei, lumea ei. Fetița se străduia să-mi tragă pământul de sub picioare, înlocuindu-l cu al ei. Și era doar începutul: dacă i-aș fi făcut pe plac, dacă m-aș fi abandonat, simțeam că ziua aceea și spațiul însuși al apartamentului s-ar fi deschis către multe alte etape diferite, o multitudine de ambiente, și persoane, și lucruri, și dubluri ale mele care ar fi existat toate, în mod simultan prezente, întâmplări reale, vise, coșmaruri, până la crearea unui labirint atât de întortocheat din care n-aș mai fi ieșit.

Nu eram lipsită de apărare, nu trebuia să-i îngădui așa ceva. Era necesar să nu uit că femeia din spatele mesei de lucru, deși semn rău, era doar un semn. Revino-ți, Olga. Nicio femeie în carne și oase nu pătrunsese întreagă în capul meu de copil, de acum trei decenii; nicio femeie în carne și oase nu putea ieși de acolo acum, întreagă. Persoana pe care tocmai o văzusem în spatele mesei de lucru a lui Mario era doar un efect al cuvântului „femeie”,

„femeia din piața Mazzini”, „sărmana”. Asta înseamnă să te agăți, așadar, de aceste idei: câinele e în viață, deocamdată; femeia, în schimb, e moartă, s-a înecat acum trei decenii; eu nu mai sunt o fetiță de opt ani din urmă cu treizeci de ani. Ca să țin minte asta m-am mușcat îndelung de nodul unui deget, până m-a durut. Apoi am plonjat în damful bolnav al câinelui, era tot ceea ce voiam să simt.

Am îngenuncheat lângă Otto. Era cuprins de spasme incontrolabile, câinele-lup devenise o păpușă de cârpă în ghearele suferinței. Ce aveam sub ochi? Maxilarele lui încleștate, balele abundente. Contractările membrelor mi s-au părut în sfârșit un pretext mai solid decât să mă mușc de nodul unui deget, decât clipsul prins de braț.

Trebuie să fac ceva, m-am gândit. Ilaria are dreptate: Otto a fost otrăvit, e VP - 86

vina mea, nu l-am supravegheat suficient.

Dar gândul n-a reușit să se înconjoare de învelișul obișnuit al vocii mele.

Am simțit în gâtlej, ca și cum mi-ar fi vorbit înăuntru, o vibrație a respirației care se sclifosea, matură și totodată un continuu alint, un ton pe care l-am detestat întotdeauna. Carla modula cuvintele în felul acela, îmi aminteam eu: la cincisprezece ani părea că are șase, poate că încă vorbea așa. Câte femei nu pot renunța la spectacolul vocii copilărești. Eu renunțasem imediat la ea, la zece ani căutam deja tonalități adulte. Nici măcar atunci când făcusem dragoste nu mă comportasem niciodată ca o fetiță. O femeie e o femeie.

— Du-te la Carrano, roagă-l să te ajute, m-a sfătuit cu un puternic accent napolitan sărmana din piața Mazzini, apărând din nou, de data asta într-un colț de lângă fereastră.