Dar în acel moment ceva mi-a atins glezna, umezind-o. L-am văzut lângă

mine pe Otto, cu urechile ciulite, cu limba atârnându-i, cu privirea lui de câine bun. M-am ridicat, am încercat de mai multe ori să-i pun lesa fără să

reușesc, chiar dacă stătea nemișcat, abia-abia gâfâind, cu o privire neobișnuită, poate tristă. În cele din urmă, cu un efort de concentrare, i-am legat lesa de gât. Hai, hai, i-am spus. Mi se părea că dacă merg în urma lui, ținându-mă strâns de lesă, o să simt din nou aerul cald pe față, pe pielea uscată, pământul sub picioare.

VP - 75

20.

Am ajuns la lift ca și cum aș fi mers pe o sârmă întinsă între păduricea de pini și intrarea în clădire. M-am sprijinit de peretele metalic în timp ce cabina urca încet, m-am uitat fix la Otto ca să-i mulțumesc. Stătea cu labele ușor depărtate, gâfâia și un fir foarte subțire de bale se prelingea dintre fălcile lui, desenând un arabesc pe podeaua ascensorului. Cabina s-a smucit oprindu-se.

Pe palier am găsit-o pe Ilaria, mi s-a părut foarte înțepată, ca și cum ar fi fost mama mea întoarsă din regatul morților ca să-mi amintească de obligațiile mele.

— A vomitat din nou, a spus.

A intrat înaintea mea în casă, urmată de Otto, căruia i-am dat drumul din lesă. Niciun miros de lapte ars sau de cafea. M-am oprit ca să închid ușa, am băgat cheia în broască cu un gest mecanic, am învârtit de două ori. Mâna mi se obișnuise deja cu mișcarea aceea menită să împiedice pe oricine să-mi intre în casă ca să scotocească prin lucrurile mele. Trebuia să mă apăr de cei care făceau orice ca să pună pe umerii mei obligații, sentimente de vină și să

mă împiedice să-mi reiau viața. Mi-a trecut dintr-odată prin minte bănuiala că și copiii mei vor să mă convingă că trupurile lor se veștejeau din vina mea, doar pentru că respirau același aer cu mine. Starea de rău a lui Gianni la asta folosea. El dădea spectacolul, Ilaria savura să mi-l fluture prin fața ochilor. Din nou vomitatul, da, și ce? Nu era prima oară, n-ar fi fost nici ultima. Gianni avea un stomac sensibil, ca tatăl lui. Sufereau amândoi de rău de mare, de rău de mașină. Era suficientă o înghițitură de apă rece, o felie de tort prea grasă și imediat se simțeau rău. Cine știe ce mâncase pe ascuns băiețelul, ca să-mi complice viața, ca să-mi facă ziua și mai chinuitoare.

Am găsit iarăși dezordine în cameră. Acum așternuturile murdare zăceau într-un colț ca un nor și Gianni se întinsese din nou pe patul Ilariei. Fetița mă

înlocuise. Se comportase cum mă comportam eu cu mama când eram mică: încercase să imite ce mă văzuse pe mine făcând, se juca ignorându-mi autoritatea substituindu-mă, voia să-mi ia locul. Eu, în general, eram conciliantă, mama nu fusese niciodată. De fiecare dată când încercam să fac ca ea, mă mustra, zicea că greșisem. Poate că ea însăși acționa acum prin intermediul fetiței ca să mă strivească, demonstrându-mi cât eram de nepricepută. Ilaria mi-a explicat ca și cum ar fi voit să mă invite într-un joc al cărei regină se simțea:

VP - 76

— Am pus acolo așternuturile murdare și lui i-am spus să se întindă pe patul meu. N-a vomitat mult, a făcut doar așa.

A simulat de câteva ori senzația de vomă, apoi a scuipat de mai multe ori pe podea.

M-am apropiat de Gianni, era transpirat, mă privea cu ostilitate.

— Unde e termometrul? am întrebat.

Ilaria l-a luat prompt de pe noptieră și mi l-a întins inventând informații pe care nu le avea, nu știa să citească temperatura.

— Are febră, dar nu vrea să-și pună supozitor, a spus.

M-am uitat la termometru, n-am reușit să mă concentrez asupra gradelor indicate de coloana de mercur. Nu știu cât timp am rămas cu obiectul acela în mână încercând, cu neliniște, să-mi deprind din nou ochii să vadă. Trebuie să am grijă de copil, îmi spuneam, trebuie să înțeleg că are febră, dar nu reușeam să fiu atentă. Sigur mi se întâmplase ceva în timpul nopții. Sau ajunsesem, după mai multe luni tensionate, pe marginea unei prăpăstii și acum mă prăbușeam ca în vis, lent, deși cu talpa papucilor atingeam podeaua, deși simțeam că privirile copiilor mei care așteptau mă țintuiau acolo. De vină erau chinurile la care mă supusese soțul meu. Dar acum gata, trebuia să-mi smulg suferința din memorie, trebuia să cicatrizez zgârieturile care-mi distrugeau creierul. Să iau și așternuturile acelea murdare. Să le bag în mașina de spălat. S-o pornesc. Să stau să privesc hubloul, rufele care se învârt, apa și detergentul.

— Am treizeci și opt cu doi și mă doare foarte tare capul, a spus Gianni dintr-o suflare.

— Trebuie să-și pună supozitor, a insistat Ilaria.

— Nu-mi pun.

— Atunci îți dau o palmă, l-a amenințat fetița.

— Nu-i dai nicio palmă, am intervenit.

— Dar tu de ce-i dai palme?

Nu dădeam palme, nu dădusem niciodată, cel mult amenințam că le dau.

Dar poate că pentru copii nu e nicio diferență între amenințări și fapte. Cel puțin eu – acum îmi aminteam – când eram mică fusesem așa, poate și când crescusem. Ceea ce mi s-ar fi putut întâmpla dacă aș fi încălcat o interdicție a mamei mele, mi se întâmpla oricum, făcând abstracție de nesupunerea mea.

Cuvintele înfăptuiau imediat viitorul și încă mă ardea rana pedepsei când nici nu-mi mai aminteam greșeala pe care aș fi putut sau aș fi voit s-o comit.

Mi-a venit în minte o frază recurentă a mamei. „Astâmpără-te sau îți tai mâinile” spunea când îi atingeam instrumentele de croitorie. Și pentru mine cuvintele astea ale ei erau niște foarfeci întregi, lungi și din metal negru, care-i ieșeau pe gură, două tăișuri ca niște fălci mușcând încheieturile VP - 77

brațelor ciunge recusute la loc cu ac și ață.

— N-am dat niciodată palme, am spus.

— Nu-i adevărat.

— Cel mult am spus că v-aș da. E o mare diferență.

Nu e nicio diferență, m-am gândit în schimb, și m-am înspăimântat auzindu-mi în minte gândul acela. Pentru că, dacă-mi pierdeam capacitatea de a face diferența, dacă o pierdeam definitiv, dacă sfârșeam într-un tăvălug de aluviuni care anula orice granițe, ce s-ar fi întâmplat în acea zi călduroasă?

— Când spun palmă, nu e ca și cum îți dau una, i-am explicat liniștit, aflându-mă parcă în fața unui examinator și voind să fac impresie bună

arătându-mă calmă și înțeleaptă. Cuvântul palmă nu e această palmă.

Și nu atât ca s-o conving pe ea, cât ca să mă conving pe mine, mi-am tras o palmă zdravăn. Apoi am zâmbit, nu doar pentru că acea palmă mi s-a părut dintr-odată un fapt comic, dar și ca să arăt că demonstrația mea era veselă, lipsită de amenințări. A fost inutil. Gianni și-a acoperit în grabă fața cu pătura, Ilaria m-a privit stupefiată și ochii i s-au umplut imediat de lacrimi.

— Ți-ai făcut rău, mama, îți curge sânge din nas, a spus îndurerată.

Sângele, într-adevăr, mi-a picurat pe cămașa de noapte, lucru care mi-a provocat un sentiment de rușine.

Mi-am tras nasul, m-am dus în baie, m-am încuiat ca să n-o las pe fetiță să

vină după mine. Gata, concentrează-te, Gianni are febră, fă ceva. Mi-am tamponat nasul și mi-am îndesat vată într-o nară, după care am început imediat să scotocesc, agitată, printre medicamentele pe care le pusesem în ordine cu o seară înainte. Voiam să caut un antipiretic, dar între timp mă

gândeam: am nevoie de un calmant, mi se întâmplă ceva nasol, trebuie să mă

liniștesc și simțeam, totodată, că Gianni, amintirea lui Gianni cu febră în cealaltă cameră, îmi scăpa, mintea nu reușea să rețină manifestările intermitente de grijă pentru sănătatea lui, copilul deja îmi devenea indiferent, era ca și cum l-aș fi zărit doar cu coada ochiului, ca o siluetă

vaporoasă, o ceață care se destramă.

Am început să caut pastile pentru mine, dar nu erau, unde le pusesem, în chiuvetă cu o seară înainte, mi-am amintit brusc, ce tâmpenie. M-am gândit atunci să fac o baie caldă ca să mă relaxez, apoi eventual să mă epilez, e liniștitor să faci baie, am nevoie de greutatea apei pe piele, mă pierd cu firea și, dacă nu mă regăsesc, ce-o să se întâmple cu copiii?

Nu voiam nici măcar să se atingă de ei Carla, numai la acest gând m-au traversat fiori de dezgust. O puștoaică ocupându-se de copiii mei, încă n-a depășit complet etapa adolescenței, are mâinile murdare de sperma amantului ei, aceeași spermă care e în sângele copiilor. Să-i țin la distanță, VP - 78

așadar, pe ea și pe Mario. Să fiu independentă, să nu accept nimic de la ei.

Am dat drumul la apă în cadă, zgomotul primelor picături pe fundul ei, fascinația jetului de la robinet.

Dar deja nu mai auzeam apa curgând, acum rătăceam cu privirea în oglinda pe care o aveam într-o parte, mă vedeam, mă vedeam cu o insuportabilă claritate, cu părul ciufulit, ochii nemachiați, nasul umflat de la vata neagră de sânge, fața crispată de grijă, cămașa de noapte scurtă și pătată.