Am dat să îndrept lucrurile. Am început să-mi curăț fața cu o dischetă de bumbac, îmi doream să redevin frumoasă, am simțit această nevoie urgentă.

Frumusețea înveselește, pe copii o să-i bucure, Gianni o să fie mulțumit și o să se vindece, eu însămi o să mă simt mai bine. Demachiant delicat pentru ochi, cremă de față calmantă, loțiune tonică fără alcool, demake up, fardat, make up. Ce e un chip fără culori, să colorezi înseamnă să acoperi, nimic altceva nu poate acoperi mai bine o suprafață decât culoarea. Hai, hai, hai.

Din adâncul meu urca rumoarea vocilor, a lui Mario. Am alunecat în urma frazelor de iubire ale soțului meu, cuvinte rostite acum mulți ani. Păsăruică

veselă și fericită, îmi spunea, pentru că-i citea pe clasici și avea o memorie de invidiat. Și-mi înșiruia amuzat că voia să-mi fie sutienul care-mi cuprinde pieptul și chilotul meu și fusta mea și pantoful strâns pe picior, și apa care mă spăla și crema care mă ungea și oglinda în care mă priveam, ironic față

de literatura bună, inginer zeflemist cu obsesia mea pentru cuvinte frumoase și totodată fermecat de cadoul atâtor imagini deja pregătite să dea o formă dorinței de mine, pentru mine, femeia din oglindă. O mască de fard, ruj, nasul umflat cu vată, gustul de sânge în gâtlej.

M-am răsucit cu o senzație de repulsie, la timp ca să conștientizez că apa dădea pe dinafara căzii. Am închis robinetul. Am băgat o mână, apa era rece ca gheața, nici măcar nu avusesem grijă să fie caldă. Chipul a dispărut din oglindă, nu m-a mai interesat. Senzația de frig m-a adus din nou cu gândul la febra lui Gianni, la vomă, la durerea de cap. Ce căutam închisă în baie: paracetamol. Am început din nou să scotocesc, l-am găsit, am strigat cerând parcă ajutor:

— Ilaria? Gianni?

VP - 79

21.

Acum simțeam nevoia să le aud vocile, dar nu mi-au răspuns. Am dat buzna spre ușă, am încercat s-o deschid, n-am reușit. Cheia, mi-am amintit, dar am rotit spre dreapta cum faci când încui, în loc să rotesc spre stânga.

Am tras adânc aer în piept, amintește-ți gestul, am rotit cheia în sensul corect, am ieșit pe coridor.

Chiar în fața ușii l-am găsit pe Otto. Stătea tolănit pe o parte, cu capul pe podea. Nu s-a mișcat când m-a văzut, nici măcar nu și-a ciulit urechile, n-a dat din coadă. Lua poziția aceea, o cunoșteam deja, când suferea de ceva și voia să fie alintat, și era atitudinea tristeții și a durerii, însemna că-și dorea înțelegere. Câine prost, voia să mă convingă și el că răspândeam în jurul meu angoase. Împrăștiam sporii proastei dispoziții prin casă? Era oare posibil?

De patru sau poate cinci ani, de când? De aceea Mario s-a întors spre micuța Carla? Mi-am așezat un picior desculț pe burta câinelui, i-am simțit căldura care mi-a străbătut rapid talpa, a urcat până la zona inghinală. Mi-am dat seama că o dantelărie băloasă îi împodobea fălcile.

— Gianni doarme, vino, a șoptit Ilaria din capătul coridorului.

Am sărit peste câine, m-am dus în camera copiilor.

— Ce frumoasă ești, a exclamat cu sinceră admirație și m-a împins lângă

Gianni să-mi arate cum dormea.

Copilul avea pe frunte trei monede și, într-adevăr, dormea răsuflând greu.

— Monedele sunt reci, îl ajută să-i treacă durerea de cap și febra, mi-a explicat Ilaria.

Din când în când lua una, o punea într-un pahar cu apă, apoi o ștergea și o punea din nou pe fruntea fratelui ei.

— Când se trezește, trebuie să ia paracetamolul, am spus.

Am lăsat cutia pe noptieră, m-am întors pe coridor să mă ocup de altceva, orice ar fi însemnat asta. Să pregătesc micul dejun, da. Gianni, în schimb, trebuia să rămână pe regim. Mașina de spălat rufe. Chiar și numai să-l mângâi pe Otto. Dar mi-am dat seama că nu mai era în fața ușii de la baie, se hotărâse să nu-și mai manifeste tristețea plină de bale. Mai bine așa. Dacă

existența mea nu se transmitea celorlalți, ființe umane și animale, atunci indispoziția celorlalți mă invada îmbolnăvindu-mă. De aceea – m-am gândit ca și cum ar fi fost un gest decisiv – era nevoie de un medic. Trebuia să dau telefon.

Mi-am impus să păstrez acest gând, l-am târât după mine ca o panglică în VP - 80

vânt și, astfel, m-am dus cu pași prudenți în camera de zi. M-a izbit dezordinea de pe biroul meu. Sertarele erau deschise, erau cărți împrăștiate ici și colo. Chiar și caietul pe care luam notițe pentru cartea mea era deschis.

Am răsfoit ultimele pagini. Am găsit acolo, transcrise cu caligrafia mea măruntă, câteva pasaje din Femeia sfâșiată și câteva rânduri din Anna Karenina. Nu-mi aminteam să fi făcut asta. Desigur, era un obicei de-al meu să copiez fragmente din cărți, dar nu în caietul acela, aveam unul special. Era posibil ca memoria să mi se fărâmițeze? Nu-mi aminteam nici să fi subliniat apăsat, cu cerneală roșie, întrebările pe care Anna și le pune sieși, cu puțin înainte ca vagonul de tren s-o lovească și s-o târască după el: „Unde sunt? Ce fac? De ce?”. Erau fragmente care nu mă surprindeau, mi se părea că le cunosc bine, totuși nu înțelegeam ce căutau așternute pe acele pagini. Le știam atât de bine tocmai pentru că le transcrisesem recent, ieri, alaltăieri?

Dar atunci de ce nu-mi aminteam că am făcut-o? De ce erau în caietul acela și nu în celălalt?

M-am așezat la birou. Trebuia să fixez ceva, dar nu-mi mai aminteam ce.

Nimic nu era fix, totul curgea. Am țintuit cu privirea caietul, m-am ancorat de liniile roșii de sub întrebările Annei. Am citit și am recitit, dar ochii au trecut pe deasupra acelor întrebări fără să înțeleagă. Ceva nu funcționa în simțurile mele. O discontinuitate a senzațiilor, a sentimentelor. Uneori mă

lăsam în voia acestei stări, alteori mă speriam de ea. Acele cuvinte, de exemplu: nu știam să găsesc răspunsuri la întrebări, orice răspuns posibil mi se părea absurd. Eram pierdută, nu știam unde sunt, ce fac. Stăteam mută

lângă semnele de întrebare. În asta mă transformasem în cursul unei nopți.

Poate, nu știam când, după ce mă încăpățânasem, după ce rezistasem luni întregi, mă văzusem în acele cărți și mă tulburasem, mă distrusesem definitiv. Un ceas stricat care acum, pentru că inima lui de metal bătea în continuare, distrugea vremea oricărui lucru.

VP - 81

22.

Atunci m-a izbit ceva în nări, m-am gândit că-mi sângerează din nou nasul. Am înțeles repede că luasem drept senzație tactilă un asalt asupra simțului olfactiv. Prin casă se răspândea un aer greu, fetid. M-am gândit că

Gianni se simte într-adevăr rău, m-am ridicat, m-am întors în camera lui. Dar copilul încă dormea, în ciuda faptului că sora lui schimbase monedele de pe fruntea lui cu asiduitate. Atunci m-am mișcat încet pe coridor, precaut, spre biroul lui Mario. Ușa era întredeschisă, am intrat.

Mirosul urât venea de acolo, aerul era irespirabil. Otto zăcea pe o parte, sub masa de lucru a stăpânului lui. Când m-am apropiat, un fel de fior prelung i-a străbătut tot corpul. Îi șiroiau bale dintre falei, dar ochii rămâneau ai unui câine-lup bun, chiar dacă mi s-au părut albi, decolorați parcă de o soluție. O pată negricioasă se întindea lângă el, un fel de mâl închis la culoare, brăzdat de sânge.

Într-un prim moment m-am gândit să mă retrag, să ies din cameră, să

închid ușa. Am șovăit mult timp, să constat noua șerpuire incoerentă a bolii prin casa mea, ce se întâmpla. În cele din urmă, m-am hotărât să rămân.

Câinele zăcea mut, spasmul trecuse, acum închisese pleoapele. Parcă acea ultimă contracție îl paralizase, ca și cum ar fi avut un arc identic cu o jucărie veche din metal de odinioară, gata să se anime brusc imediat ce apeși o pârghie cu degetul.

Încet-încet m-am obișnuit cu mirosul supărător din cameră, l-am acceptat, astfel încât, după câteva secunde, patina lui s-a rupt în mai multe accente și a început să se reverse un alt miros, pentru mine și mai supărător, cel pe care Mario nu-l luase cu el și care stagna acolo, în biroul lui. De când n-am mai intrat în camera aceea? Trebuia să-l oblig cât mai repede, m-am gândit cu mânie, să plece cu totul din apartament, să dispară din toate colțurile lui, așa cum se întâmplă când râcâi o suprafață. Nu se putea decide să mă părăsească și păstra în casă transpirația porilor lui, aura corpului său, atât de puternică, încât putea să rupă chiar sigiliul fetid al lui Otto. De altfel –

mi-am dat seama – mirosul acela fusese cel care-i dăduse câinelui forța să

apese clanța cu o labă și, nemulțumit și el de mine, să se târască până sub masa de lucru, în acea cameră în care urmele stăpânului său erau mai puternice și promiteau să fie o alinare.

M-am simțit umilită, mult mai umilită decât în toate lunile acelea. Câine nerecunoscător, eu mă ocupam de el, eu rămăsesem cu el fără să-l VP - 82

abandonez, eu îl scoteam afară să-și facă nevoile, iar el se transforma acum într-un ghem de plăgi și sudoare, se ducea să caute alinare printre urmele olfactive ale soțului meu, cel pe care nu te puteai bizui, trădătorul, fugarul.

Rămâi aici singur, m-am gândit, o meriți. Nu știam ce are, nici nu-mi păsa, era și el un defect al trezirii mele, un eveniment incoerent al unei zile pe care nu reușeam s-o rânduiesc. M-am retras cu furie spre ieșire, și exact atunci am auzit-o pe Ilaria în spatele meu întrebând:

— Ce e duhoarea asta?

Apoi l-a zărit pe Otto întins sub masa de lucru și a întrebat:

— Și el e bolnav? A mâncat otravă?

— Ce otravă? am întrebat închizând ușa.