"Unleash your creativity and unlock your potential with MsgBrains.Com - the innovative platform for nurturing your intellect." » » "Zilele abandonului" de Elena Ferrante

Add to favorite "Zilele abandonului" de Elena Ferrante

abandonului Ferrante Zilele femeie asupra trădarea interioară trece pentru confruntă criză explorează despre colapsului forță suferinței autentică introspecție oferind psihic

Select the language in which you want the text you are reading to be translated, then select the words you don't know with the cursor to get the translation above the selected word!




Go to page:
Text Size:

— Mă doare capul foarte tare.

— Ridică-te, i-am ordonat insensibilă și el, uitându-se fix la mine, uimit de puțina compasiune pe care o acordam stării lui de rău, s-a sculat cu greu.

Am scos așternuturile cu un calm prefăcut, am pus altele noi și le-am trântit pe cele murdare în coșul de rufe. Abia atunci mi-am amintit să-i spun:

— Așază-te în patul tău, îți aduc termometrul.

— Trebuie să-i tragi o palmă, a insistat Ilaria.

Pentru că am început să caut termometrul fără să-i satisfac cererea, m-a pedepsit, ciupindu-mă pe neașteptate, studiindu-mă cu atenție să vadă dacă

sufeream.

N-am reacționat, ce-mi păsa mie, nu simțeam nimic. Atunci ea a insistat, roșie la față din cauza efortului și a concentrării. Când am găsit termometrul, am dat-o la o parte cu un gest ușor al cotului și m-am întors la Gianni. I-am pus termometrul la subraț.

— Strâns, am spus și i-am arătat ceasul agățat pe perete. Ți-l scoți peste zece minute.

— I l-ai pus greșit, a spus Ilaria cu un aer provocator.

N-am băgat-o în seamă, dar Gianni a verificat și, cu o privire plină de reproș, mi-a arătat că-i pusesem la subraț partea fără mercur. Atenție: numai atenția mă poate ajuta. I l-am aranjat corect, Ilaria s-a arătat mulțumită, a spus: eu am fost cea care mi-am dat seama. Am făcut semn că

VP - 71

da, bine, greșisem. Pentru că – m-am gândit – trebuie să fac o mie de lucruri deodată, sunt zece ani de când mă obligați să trăiesc așa și nici nu sunt încă

trează complet, nu mi-am băut cafeaua, nici măcar n-am luat micul dejun.

Voiam să pun pe foc cafetiera, voiam să încălzesc laptele pentru Ilaria, voiam să mă ocup de mașina de spălat. Dar dintr-odată am auzit din nou lătratul lui Otto, nu încetase deloc și râcâia la ușă. Mi-l îndepărtasem din timpane ca să mă pot concentra la starea fiului meu, dar acum câinele nu părea să producă sunete, ci adevărate descărcări de șocuri electrice.

— Vin, am strigat.

Cu o seară înainte – mi-am dat seama – nu-l scosesem afară, uitasem, și câinele probabil că scheunase toată noaptea, acum era pe cale s-o ia razna, trebuia să-și facă nevoile. Și eu, de altfel. Eram un sac de carne vie, plină de reziduuri, mă dureau vezica și stomacul. Am gândit asta fără urmă de autocompătimire, ca o constatare indiferentă. Zgomotele haotice din cap dădeau acestui sac care eram eu lovituri ferme: a vomitat, mă doare capul, unde e termometrul, ham ham ham, reacționează.

— Scot câinele, am zis tare către mine însămi.

I-am pus lesa lui Otto, am răsucit cheia, am scos-o cu oarece dificultate din broască. Abia pe scări mi-am dat seama că eram în cămașă de noapte și papuci. Am realizat când treceam prin fața ușii lui Carrano, am făcut o grimasă râzând dezgustată, cu siguranță dormea ca să-și revină după

noaptea extenuantă. Ce-mi păsa de el, mă văzuse în pielea goală, corpul unei femei de aproape patruzeci de ani, eram foarte intimi. Cât despre ceilalți vecini, erau deja în excursii de ceva timp sau plecaseră vineri după-amiază

să petreacă sfârșitul de săptămână la munte, sau la mare. Și noi trei, de altfel, ne-am fi instalat de cel puțin o lună în vreun loc turistic de la malul mării, ca toți ceilalți, dacă Mario n-ar fi plecat. Curvarul. Blocul era pustiu, așa se întâmpla în august. Mi-a venit să mă strâmb batjocoritor în fața fiecărei uși, să scot limba, să dau cu tifla. Mi se rupea de ei. Familii fericite, bani frumoși din profesiile liberale, averi construite vânzând la suprapreț servicii care, de fapt, ar trebui să fie gratuite. Ca Mario, care ne asigura un trai bun vânzând idei, cu inteligența lui, cu tonurile convingătoare ale vocii în timp ce preda.

Ilaria a urlat după mine pe palier:

— Nu vreau să rămân cu mirosul ăsta nasol de vomă.

Pentru că n-am răspuns, a intrat înapoi în casă, am auzit-o trântind ușa cu furie. Dar, Sfinte Dumnezeule, dacă cineva mă trăgea într-o parte nu puteam fi trasă și în cealaltă, ce e aici nu e dincolo. Otto, întocmai, gâfâind, mă trăgea în viteză pe scări fără oprire, în timp ce eu încercam să-l înfrânez, nu voiam să alerg, dacă alergam, mă rupeam în două, deja fiecare treaptă lăsată în urmă îmi dispărea imediat chiar și din memorie, iar balustrada, peretele VP - 72

gălbui zburau pe lângă mine fluide, în cascadă. Vedeam numai segmentele clare ale rampelor, în spatele meu simțeam o dâră gazoasă, eram o cometă.

Ah, ce zi urâtă, prea caldă deja la șapte dimineața, nicio mașină parcată în afară de a lui Carrano și a mea. Poate că eram prea obosită ca să mențin lumea în ordinea ei obișnuită. N-ar fi trebuit să ies. Ce făcusem? Pusesem cafeaua pe foc? Încărcasem cafetiera, o umplusem cu apă? O înșurubasem strâns ca să nu explodeze? Și laptele pentru fetiță? Erau acțiuni pe care le făcusem sau doar îmi propusesem să le fac? Să deschid frigiderul, să iau cutia cu lapte, să închid frigiderul, să umplu ibricul, să nu las cutia pe masă, s-o pun la loc în frigider, să aprind focul, să pun ibricul pe foc. Făcusem în mod corect toate acele operațiuni?

Otto m-a târât în jos pe bulevard, prin tunelul plin de inscripții obscene.

Parcul era pustiu, râul părea de plastic albăstriu, pe celălalt mal dealurile erau de un verde-marin, lipsea zgomotul traficului, se auzea doar ciripitul păsărilor. Dacă lăsasem cafeaua și laptele pe foc, s-ar fi ars totul. Laptele, umflându-se, ar fi dat în foc, ar fi stins flacăra și gazul s-ar fi răspândit prin casă. Din nou obsesia gazului. Nu deschisesem ferestrele. Sau o făcusem mecanic, fără să mă gândesc? Gesturi obișnuite, se desfășoară în minte chiar și când nu le faci. Sau le faci în realitate chiar și când mintea, din obișnuință, nu mai e conștientă de asta. Înșiram posibilități, distrată fiind. Era mai bine dacă m-aș fi închis în baie, îmi simțeam burta încordată, aveam junghiuri apăsătoare. Soarele desena amănunțit frunzele copacilor, chiar și acele de pin, o lucrătură maniacală a luminii, puteam să le număr unul câte unul. Nu, nu pusesem nici cafeaua, nici laptele pe foc. Acum eram sigură de asta. Să

păstrez această certitudine. Fii cuminte, Otto.

Împins de nevoile lui, câinele m-a obligat să alerg după el, în timp ce și eu simțeam o apăsare în vintre. Lesa îmi jupuia ușor pielea de pe mână, l-am smucit cu putere, m-am aplecat să-i dau drumul. A luat-o la goană ca o zvâcnire de viață pură, o formă neagră plină de nevoi urgente. A mirosit copaci, a făcut caca în iarbă, a alergat după fluturi, s-a pierdut în păduricea de pini. Cine știe când rătăcisem vitalitatea aceea de animal încăpățânat, odată cu adolescența poate. Acum mă sălbăticeam din nou, mi-am privit gleznele, axilele, de când nu mă epilasem, de când nu mă răsesem? Eu care până cu patru luni în urmă fusesem numai ambrozie și nectar. Din momentul în care mă îndrăgostisem de Mario, începusem să mă tem c-o să

ajung să-i repugn. Să-mi spăl corpul, să mă dau cu deodorant, să șterg toate urmele neplăcute ale funcțiilor organismului. Să mă umplu cu aer. Voiam să

mă desprind de pământ, voiam să mă vadă planând la înălțime, cum se întâmplă cu lucrurile în întregime bune. Nu ieșeam din baie dacă nu dispăruse mirosul urât, deschideam robinetele apei ca să nu se audă șiroitul VP - 73

urinei. Mă frecam, mă săpuneam, mă spălam pe cap din două în două zile.

Mă gândeam la frumusețe ca la un efort constant de anulare a corporalității.

Voiam să-mi iubească trupul uitând tot ce știe despre trupuri. Frumusețea, mă gândeam cu neliniște, este această uitare. Sau poate că nu. Crezusem eu că iubirea lui are nevoie de acea obsesie a mea. Deplasată, înapoiată, vina mamei mele care mă educase să fiu o femeie cu o grijă obsesivă de sine. Mă

simțisem nu știu dacă dezgustată sau uimită sau chiar amuzată când tânăra de cel mult douăzeci și cinci de ani, care fusese mult timp colega mea de cameră când lucrasem pentru o companie aeriană, într-o dimineață trăsese o bășină fără nicio jenă, dimpotrivă, cu o privire veselă, zâmbindu-mi cu jumătate de gură. Fetele acum râgâiau în public, trăgeau vânturi, făcea asta, de altfel – mi-am amintit –, deja o colegă de-a mea de școală, avea șaptesprezece ani, cu trei ani mai puțin decât Carla. Voia să devină balerină

și-și petrecea timpul în poziții învățate la școlile de balet. Era pricepută. În recreație făcea piruete cu ușurință prin clasă, reușind să evite cu precizie băncile. Apoi, ca să ne scandalizeze, sau ca să distrugă imaginea de eleganță

care rămăsese în privirile neghioabe ale băieților, scotea zgomote din corp de unde îi veneau, din gât, din fund. Ferocitatea femeilor, o simțeam asupra mea de când mă trezeam, în carne. Am simțit dintr-odată neliniștea că mă

descompun în dejecție, o angoasă care mi-a cuprins vintrele, a trebuit să mă

așez pe o bancă, să-mi țin respirația. Otto dispăruse, poate că nu intenționa să se mai întoarcă, am fluierat cu greu, stătea în desișul de copaci fără nume, îmi păreau mai mult o acuarelă decât o imagine reală. Se aflau într-o parte, în spatele meu. Plopi? Cedri? Stejari? Salcâmi? Nume alese la întâmplare, ce știam eu, ignoram totul, chiar și numele copacilor de lângă casa mea. Dacă ar fi trebuit să le scriu, n-aș fi fost în stare. Trunchiurile mi se păreau toate puse sub o lupă. Nu era mare distanță între mine și acestea, dar e o regulă

care spune că dacă vrei să înșiri povești, ești nevoit în primul rând să iei un metru, un calendar, să calculezi cât timp a trecut, cât spațiu s-a interpus între noi și întâmplări, emoțiile de narat. Eu, în schimb, simțeam mereu totul azvârlit asupra mea, răsuflare după răsuflare. Și în acea împrejurare mi s-a părut, pentru o clipă, că nu port cămașa de noapte, ci un lung mantou pe care era pictată vegetația parcului Valentino, aleile, podul Prințesa Isabella, râul, clădirea în care locuiam, chiar și câinele-lup. De aceea eram atât de greoaie și umflată. M-am ridicat gemând de stânjeneală și durere de burtă, vezica era plină, nu mai rezistam. Am mers în zigzag, strângând în mână

cheile de la casă, lovind pământul cu lesa. Nu, nu știam nimic despre copaci.

Un plop? Un cedru libanez? Un pin de Alep? În ce constă diferența dintre un stejar și un salcâm? Cuvintele înșelătoare, totul e o păcăleală, poate că

pământul făgăduinței nu mai are denumiri să înfrumusețeze faptele. Cu un VP - 74

zâmbet disprețuitor – un dispreț față de mine –, mi-am ridicat cămașa de noapte, m-am lăsat pe vine, am făcut pipi și caca în spatele unui trunchi de copac. Mă săturasem săturasem săturasem.

Am spus-o tare, dar vocile mor repede, par vii în fundul gâtlejului, dar dacă le articulezi, deja sunetele au pierit. Am auzit că Ilaria mă striga de foarte departe. Cuvintele ei au ajuns slab până la mine.

— Mama, întoarce-te, mama.

Erau cuvintele unei mici ființe agitate. N-o vedeam, dar mi-am imaginat că sunt rostite cu mâinile strânse în jurul balustradei de la balcon. Știam că

platforma lungă și întinsă în gol o înspăimânta, avea într-adevăr nevoie de mine dacă ieșise până acolo. Poate că laptele ardea într-adevăr pe foc, poate că explodase cafetiera, poate că gazul se răspândea prin casă. Dar de ce trebuia să alerg în ajutor? Mi-am dat seama cu amărăciune că, deși fetița avea nevoie de mine, eu nu simțeam deloc că am nevoie de ea. Mario nici atât, de altfel. De aceea plecase să trăiască împreună cu Carla, nu avea nevoie de Ilaria, de Gianni. Dorința retează. Poate că doar retează. Dorința lui fusese să alunece departe de noi pe un alt strat de gheață nesfârșit; mi se părea că acum dorința mea era să mă duc la fund, să mă abandonez, să

plonjez surdă și mută în propriile mele vene, în intestinul meu, în vezica mea. Mi-am dat seama că mă treceau fiori reci, o pojghiță de gheață, chiar dacă dimineața era deja caldă. Ce mi se întâmpla? Era imposibil să regăsesc drumul spre casă.

Are sens