VP - 58
— Stați liniștit.
— Aduc paharele, am niște măsline, niște sărățele…
— De fapt, eu doar am chef să beau în sănătatea dumneavoastră.
Și a mea. Și a necazului, necazul iubirii și al sexului de care-mi doream să
aibă parte cât mai repede Mario și Carla. Așa trebuia să mă obișnuiesc să
spun, numele reunite ale unui nou cuplu care rezistă în timp. Înainte se spunea Mario și Olga, acum se spune Mario și Carla. O boală groaznică
trebuia să se abată peste pula lui, cicatrici purulente pe tot corpul, miasma trădării.
Carrano s-a întors cu paharele. A scos dopul sticlei, a așteptat un pic, a turnat vinul și între timp a spus amabilități cu voce calmă: aveam copii frumoși, mă privise adesea de la ferestre când stăteam cu ei, știam cum să
mă port cu ei. N-a menționat câinele, nu l-a menționat pe soțul meu, am simțit că nu-i poate suporta nici pe unul, nici pe celălalt, dar în acea împrejurare, din politețe, nu i se părea frumos să-mi spună asta.
După primul pahar i-am spus eu. Otto era un câine bun, dar, sincer, nu l-aș fi luat niciodată în casă, un câine-lup suferă într-un apartament. Soțul meu insistase, își asumase el responsabilitatea animalului, ca, de altfel, multe alte responsabilități. Dar, în cele din urmă, se dovedise un bărbat laș, incapabil să rămână credincios obligațiilor pe care și le luase. Nu știm nimic despre oameni, nici măcar despre aceia cu care împărțim totul.
— Eu știu despre soțul meu atât cât știu despre dumneavoastră, nu există
nicio diferență, am exclamat. Sufletul e doar adiere inconstantă, domnule Carrano, vibrație a corzilor vocale, doar ca să te prefaci că ești cineva, ceva.
Mario plecase – i-am spus – cu o puștoaică de douăzeci de ani. Mă
înșelase cu ea cinci ani de zile, în secret, un bărbat duplicitar, cu două fețe, două șuvoaie separate de cuvinte. Și acum dispăruse, lăsându-mă pe mine cu toate greutățile: copiii lui de care să am grijă, casa de întreținut mai departe, chiar și câinele, prostul de Otto. Eram copleșită. De responsabilități, tocmai, nu de altceva. Ce-mi păsa mie de el. Responsabilitățile, pe care înainte le împărțeam, acum erau toate ale mele, chiar și responsabilitatea de a nu fi știut să mențin vie relația noastră – vie, s-o mențin vie: un clișeu; de ce trebuia să mă lupt eu s-o mențin vie?
Eram sătulă de clișee, chiar și responsabilitatea de a înțelege unde greșiserăm. Pentru că fusesem constrânsă să analizez lucrurile și în locul lui Mario, o muncă sfâșietoare, el nu voia să sape în profunzime, nu voia să se îndrepte sau să se schimbe. Parcă-l vrăjise blondina, dar eu luasem asupra mea sarcina de a analiza punct cu punct cei cincisprezece ani ai noștri de conviețuire, tocmai făceam asta, era o ocupație nocturnă. Voiam să fiu pregătită să reclădesc totul, imediat ce el ar fi început să-și bage mințile în VP - 59
cap. În caz că asta s-ar fi întâmplat vreodată.
Carrano s-a așezat lângă mine pe canapea, și-a acoperit gleznele cât a putut de mult cu halatul, a sorbit din vinul lui ascultând cu atenție ce spuneam. N-a intervenit niciodată, dar a reușit să-mi dea o asemenea certitudine că ascultă, încât eu n-am simțit irosite nici măcar un cuvânt, nici măcar o emoție și nu mi-a fost rușine când mi-a venit să plâng. Am izbucnit în lacrimi fără probleme, sigură că mă înțelege, și am avut un impuls interior, o tresărire zguduitoare de durere atât de intensă, încât lacrimile mi s-au părut așchiile unui obiect de cristal păstrat îndelung în vreun loc secret și acum, din cauza acelui impuls, explodat într-o mie de bucăți ascuțite.
Simțeam cum mă dor ochii, la fel și nasul, totuși nu reușeam să mă potolesc.
Și m-am emoționat și mai mult când mi-am dat seama că nici Carrano nu reușea să se abțină, îi tremura buza de jos, avea ochii lucioși.
— Doamnă, nu faceți asta… a murmurat el.
M-a înduioșat sensibilitatea lui, printre lacrimi am pus paharul pe podea și, voind parcă să-l consolez, deși eu aveam nevoie de consolare, m-am lipit de el.
N-a zis nimic, dar mi-a întins prompt un șervețel de hârtie. Am șoptit niște scuze, eram distrusă. A răspuns că trebuia să mă liniștesc, nu putea suporta imaginea suferinței. Mi-am șters ochii, nasul, gura, m-am ghemuit lângă el, în sfârșit un strop de răgaz. Mi-am sprijinit ușor capul pe pieptul lui, mi-am lăsat un braț pe picioarele lui. Niciodată n-aș fi crezut că pot face așa ceva cu un străin, am izbucnit iarăși în plâns. Carrano și-a pus cu prudență, timid, un braț în jurul umerilor mei. În casă era o liniște călduță, m-am calmat din nou. Am închis ochii, eram obosită și voiam să dorm.
— Pot să stau un pic așa? am întrebat cu o voce care abia s-a auzit, a fost ca o adiere.
— Da, a răspuns el, vag de tot, răgușit.
Poate că am ațipit. Preț de o clipă am avut impresia că mă aflu în camera Carlei și a lui Mario. M-a deranjat mai ales un miros puternic de sex. La ora aceea în mod sigur încă erau treji, așternuturile lor erau îmbibate de sudoare, își înfigeau adânc, cu lăcomie, limbile unul în gura celuilalt. Am tresărit. Ceva îmi atinsese ușor ceafa, poate buzele lui Carrano. Am ridicat chipul perplex, el m-a sărutat pe gură.
Astăzi știu ce am simțit, dar atunci n-am înțeles. Pe moment, am avut doar o senzație neplăcută, ca și cum el îmi dăduse un semnal pornind de la care nu-mi rămânea decât să mă adâncesc, treptat, în repulsie. În realitate, am simțit mai ales o criză de ură față de mine însămi, pentru că eram acolo, pentru că nu aveam scuze, pentru că eu hotărâsem să vin, pentru că mi se părea că nu mă mai puteam sustrage.
VP - 60
— Trebuie să facem asta? am zis cu o expresie prefăcut veselă.
Carrano a schițat un zâmbet nesigur.
— Nimeni nu ne obligă.
— Vrei să dai înapoi?
— Nu…
Și-a apropiat din nou buzele de ale mele, dar mirosul salivei lui mi-a displăcut, nu știu nici măcar dacă era cu adevărat neplăcut, mi s-a părut doar diferit de al lui Mario. A încercat să pătrundă cu limba în gura mea, am întredeschis doar puțin buzele, i-am atins-o cu a mea. Era un pic aspră, viguroasă, părea animalică, o limbă imensă pe care o văzusem uneori, dezgustată, la măcelării, nimic seducător și uman. Carla avea aromele mele, mirosurile mele? Sau Mario le considerase întotdeauna respingătoare, așa cum mi se păreau acum ale lui Carrano, și numai la ea, după ani întregi, găsise esențe potrivite pentru el?
Mi-am îndesat limba în gura acelui bărbat cu o aviditate fățișă, mult timp, ca și cum aș fi căutat cine știe ce în fundul gurii lui și aș fi voit să-l prind înainte să-i alunece pe esofag. Mi-am petrecut brațele pe după ceafa lui, l-am împins cu corpul meu în colțul canapelei și l-am sărutat mult timp, cu ochii larg deschiși, ca să încerc să-mi întipăresc în minte obiectele dispuse într-un colț al camerei, să le definesc, să mă agăț de ele, fiindcă dacă-i țineam închiși, mă temeam c-o să văd gura obraznică a Carlei, avusese întotdeauna obrăznicia aia, încă de la cincisprezece ani, și cine știe cât îi plăcuse lui Mario, cum o visase în timp ce dormea lângă mine, până se trezea și mă
săruta ca și cum ar fi sărutat-o pe ea, după care se retrăgea și adormea la loc imediat ce-mi recunoașterea gura, gura obișnuită, gura fără arome noi, gura anilor trecuți.
Carrano a simțit în sărutul meu indiciul că orice luptă se încheiase. M-a ținut cu mâna de ceafa, voia să-și lipească și mai apăsat buzele de ale mele.
Apoi le-a desprins de gură și m-a sărutat pe obraji, pe ochi. M-am gândit că
urmărește o schemă explorativă precisă, m-a sărutat chiar și pe urechi, astfel că sunetul săruturilor mi-a răsunat neplăcut de puternic în timpane.
Apoi a trecut la gât, mi-a umezit cu limba linia părului pe ceafa și între timp mi-a pipăit sânii cu palma.
