După primul pahar i-am spus eu. Otto era un câine bun, dar, sincer, nu l-aș fi luat niciodată în casă, un câine-lup suferă într-un apartament. Soțul meu insistase, își asumase el responsabilitatea animalului, ca, de altfel, multe alte responsabilități. Dar, în cele din urmă, se dovedise un bărbat laș, incapabil să rămână credincios obligațiilor pe care și le luase. Nu știm nimic despre oameni, nici măcar despre aceia cu care împărțim totul.

— Eu știu despre soțul meu atât cât știu despre dumneavoastră, nu există

nicio diferență, am exclamat. Sufletul e doar adiere inconstantă, domnule Carrano, vibrație a corzilor vocale, doar ca să te prefaci că ești cineva, ceva.

Mario plecase – i-am spus – cu o puștoaică de douăzeci de ani. Mă

înșelase cu ea cinci ani de zile, în secret, un bărbat duplicitar, cu două fețe, două șuvoaie separate de cuvinte. Și acum dispăruse, lăsându-mă pe mine cu toate greutățile: copiii lui de care să am grijă, casa de întreținut mai departe, chiar și câinele, prostul de Otto. Eram copleșită. De responsabilități, tocmai, nu de altceva. Ce-mi păsa mie de el. Responsabilitățile, pe care înainte le împărțeam, acum erau toate ale mele, chiar și responsabilitatea de a nu fi știut să mențin vie relația noastră – vie, s-o mențin vie: un clișeu; de ce trebuia să mă lupt eu s-o mențin vie?

Eram sătulă de clișee, chiar și responsabilitatea de a înțelege unde greșiserăm. Pentru că fusesem constrânsă să analizez lucrurile și în locul lui Mario, o muncă sfâșietoare, el nu voia să sape în profunzime, nu voia să se îndrepte sau să se schimbe. Parcă-l vrăjise blondina, dar eu luasem asupra mea sarcina de a analiza punct cu punct cei cincisprezece ani ai noștri de conviețuire, tocmai făceam asta, era o ocupație nocturnă. Voiam să fiu pregătită să reclădesc totul, imediat ce el ar fi început să-și bage mințile în VP - 59

cap. În caz că asta s-ar fi întâmplat vreodată.

Carrano s-a așezat lângă mine pe canapea, și-a acoperit gleznele cât a putut de mult cu halatul, a sorbit din vinul lui ascultând cu atenție ce spuneam. N-a intervenit niciodată, dar a reușit să-mi dea o asemenea certitudine că ascultă, încât eu n-am simțit irosite nici măcar un cuvânt, nici măcar o emoție și nu mi-a fost rușine când mi-a venit să plâng. Am izbucnit în lacrimi fără probleme, sigură că mă înțelege, și am avut un impuls interior, o tresărire zguduitoare de durere atât de intensă, încât lacrimile mi s-au părut așchiile unui obiect de cristal păstrat îndelung în vreun loc secret și acum, din cauza acelui impuls, explodat într-o mie de bucăți ascuțite.

Simțeam cum mă dor ochii, la fel și nasul, totuși nu reușeam să mă potolesc.

Și m-am emoționat și mai mult când mi-am dat seama că nici Carrano nu reușea să se abțină, îi tremura buza de jos, avea ochii lucioși.

— Doamnă, nu faceți asta… a murmurat el.

M-a înduioșat sensibilitatea lui, printre lacrimi am pus paharul pe podea și, voind parcă să-l consolez, deși eu aveam nevoie de consolare, m-am lipit de el.

N-a zis nimic, dar mi-a întins prompt un șervețel de hârtie. Am șoptit niște scuze, eram distrusă. A răspuns că trebuia să mă liniștesc, nu putea suporta imaginea suferinței. Mi-am șters ochii, nasul, gura, m-am ghemuit lângă el, în sfârșit un strop de răgaz. Mi-am sprijinit ușor capul pe pieptul lui, mi-am lăsat un braț pe picioarele lui. Niciodată n-aș fi crezut că pot face așa ceva cu un străin, am izbucnit iarăși în plâns. Carrano și-a pus cu prudență, timid, un braț în jurul umerilor mei. În casă era o liniște călduță, m-am calmat din nou. Am închis ochii, eram obosită și voiam să dorm.

— Pot să stau un pic așa? am întrebat cu o voce care abia s-a auzit, a fost ca o adiere.

— Da, a răspuns el, vag de tot, răgușit.

Poate că am ațipit. Preț de o clipă am avut impresia că mă aflu în camera Carlei și a lui Mario. M-a deranjat mai ales un miros puternic de sex. La ora aceea în mod sigur încă erau treji, așternuturile lor erau îmbibate de sudoare, își înfigeau adânc, cu lăcomie, limbile unul în gura celuilalt. Am tresărit. Ceva îmi atinsese ușor ceafa, poate buzele lui Carrano. Am ridicat chipul perplex, el m-a sărutat pe gură.

Astăzi știu ce am simțit, dar atunci n-am înțeles. Pe moment, am avut doar o senzație neplăcută, ca și cum el îmi dăduse un semnal pornind de la care nu-mi rămânea decât să mă adâncesc, treptat, în repulsie. În realitate, am simțit mai ales o criză de ură față de mine însămi, pentru că eram acolo, pentru că nu aveam scuze, pentru că eu hotărâsem să vin, pentru că mi se părea că nu mă mai puteam sustrage.

VP - 60

— Trebuie să facem asta? am zis cu o expresie prefăcut veselă.

Carrano a schițat un zâmbet nesigur.

— Nimeni nu ne obligă.

— Vrei să dai înapoi?

— Nu…

Și-a apropiat din nou buzele de ale mele, dar mirosul salivei lui mi-a displăcut, nu știu nici măcar dacă era cu adevărat neplăcut, mi s-a părut doar diferit de al lui Mario. A încercat să pătrundă cu limba în gura mea, am întredeschis doar puțin buzele, i-am atins-o cu a mea. Era un pic aspră, viguroasă, părea animalică, o limbă imensă pe care o văzusem uneori, dezgustată, la măcelării, nimic seducător și uman. Carla avea aromele mele, mirosurile mele? Sau Mario le considerase întotdeauna respingătoare, așa cum mi se păreau acum ale lui Carrano, și numai la ea, după ani întregi, găsise esențe potrivite pentru el?

Mi-am îndesat limba în gura acelui bărbat cu o aviditate fățișă, mult timp, ca și cum aș fi căutat cine știe ce în fundul gurii lui și aș fi voit să-l prind înainte să-i alunece pe esofag. Mi-am petrecut brațele pe după ceafa lui, l-am împins cu corpul meu în colțul canapelei și l-am sărutat mult timp, cu ochii larg deschiși, ca să încerc să-mi întipăresc în minte obiectele dispuse într-un colț al camerei, să le definesc, să mă agăț de ele, fiindcă dacă-i țineam închiși, mă temeam c-o să văd gura obraznică a Carlei, avusese întotdeauna obrăznicia aia, încă de la cincisprezece ani, și cine știe cât îi plăcuse lui Mario, cum o visase în timp ce dormea lângă mine, până se trezea și mă

săruta ca și cum ar fi sărutat-o pe ea, după care se retrăgea și adormea la loc imediat ce-mi recunoașterea gura, gura obișnuită, gura fără arome noi, gura anilor trecuți.

Carrano a simțit în sărutul meu indiciul că orice luptă se încheiase. M-a ținut cu mâna de ceafa, voia să-și lipească și mai apăsat buzele de ale mele.

Apoi le-a desprins de gură și m-a sărutat pe obraji, pe ochi. M-am gândit că

urmărește o schemă explorativă precisă, m-a sărutat chiar și pe urechi, astfel că sunetul săruturilor mi-a răsunat neplăcut de puternic în timpane.

Apoi a trecut la gât, mi-a umezit cu limba linia părului pe ceafa și între timp mi-a pipăit sânii cu palma.

— Am sâni mici, am zis dintr-o suflare, dar m-am detestat imediat pentru că propoziția suna ca și cum i-aș fi cerut scuze, scuze că nu-ți ofer țâțe mari, sper să te distrezi și așa, idioată ce eram, dacă țâțele minuscule îi plăceau, bine, dacă nu-i conveneau, cu atât mai rău pentru el, era totul gratis, un noroc chior picase peste acest dobitoc, cel mai bun cadou la care ar fi putut râvni la vârsta lui.

— Îmi plac, a zis dintr-o suflare, în timp ce-mi descheia nasturii de la VP - 61

cămașă și cu mâna trăgea în jos de marginea sutienului și încerca să-mi muște ușor sfârcurile și să le sugă.

Dar aveam și sfârcuri mici și sânii îi scăpau, intrau înapoi în cupa sutienului. Am zis așteaptă, l-am împins, m-a ridicat, mi-am scos cămașa, mi-am desfăcut sutienul. Am întrebat prostește: îți plac, neliniștea din mine creștea, voiam să-l aud aprobându-mă.

— Ești frumoasă, a oftat el când m-a văzut.

Chiar a tras adânc aer în piept, ca și cum ar fi voit să controleze o emoție puternică sau un dor, și m-a împins foarte ușor cu vârful degetelor ca să mă

las pe canapea, cu sânii goi, și astfel să mă poată admira mai bine.

Eu m-am lăsat pe spate. L-am văzut de jos, am observat cutele de pe gâtul care începea să îmbătrânească, barba care aștepta să fie rasă din nou și sclipea albicioasă între timp, ridurile adânci între sprâncene. Poate că

vorbea serios, poate că era cu adevărat vrăjit de frumusețea mea, poate că

nu erau doar cuvinte cu care să mascheze pofta de sex. Poate că rămâneam frumoasă chiar dacă soțul meu făcuse din impresia frumuseții mele un ghem pe care-l aruncase în lada de gunoi, ca pe hârtia de ambalaj a unui cadou. Da, puteam încă să fac un bărbat să mă dorească, nu mă nenorocise fuga lui Mario în alt pat, în alt trup.

Carrano s-a aplecat peste mine, mi-a lins sfârcurile, mi le-a supt. Am încercat să mă destind, voiam să-mi alung din suflet dezgustul și disperarea.

Am închis ochii cu prudență, căldura respirației lui, buzele pe piele, am gemut încurajator pentru mine și pentru el. Am sperat să recunosc apariția vreunei plăceri, chiar dacă bărbatul acela era un străin, poate un muzician fără vreun mare talent, nicio calitate, nicio capacitate de seducție, șters și de aceea singur.

Am simțit că acum îmi săruta coastele, pântecele, s-a oprit chiar și pe buric, ce găsea acolo nu știu, a trecut cu limba prin el, gâdilându-mă. Apoi s-a ridicat. Am deschis din nou ochii, l-am văzut ciufulit, cu ochii lucioși, mi s-a părut că-i surprind pe chip o expresie de copil care se simte vinovat.

— Spune-mi din nou că-ți plac, am insistat cu răsuflarea tăiată.

— Da, a zis, dar cu ceva mai puțin entuziasm.

Mi-a pus mâinile pe genunchi, i-a îndepărtat, și-a strecurat degetele sub fustă, m-a mângâiat pe interiorul coapselor, încet, ca și cum ar fi trimis o sondă în fundul întunecos al unui puț.

Părea că nu se grăbește, eu aș fi preferat, în schimb, ca totul să se desfășoare mai rapid. Acum mă gândeam la posibilitatea ca cei mici să se trezească sau chiar la ipoteza că Mario, după întâlnirea noastră tumultuoasă, speriat, căit, se hotărâse să se întoarcă acasă fix în noaptea aceea. Mi s-a părut chiar că-l aud pe Otto lătrând bucuros și mă pregăteam să spun că se VP - 62

aude câinele, dar pe urmă mi s-a părut deplasat. Carrano tocmai îmi ridicase fusta și acum mângâia marginea slipului cu palma, trecându-și apoi degetele peste material apăsând, împingând-o adânc în despărțitura sexului.

Am gemut din nou, am dat să-l ajut să-mi scoată chiloții, m-a oprit.

— Nu, a spus, așteaptă.