înălțau de pe dealuri, din râu, de pe caldarâm adieri fierbinți, cețoase sau arșițe insuportabile.
O dată ne-am certat chiar acolo, în părculețul din fața Muzeului de Artilerie, sub statuia verzuie a lui Pietro Micca, reprezentat cu sabie și fitil.
Știam prea puține despre acele povești cu eroi omorâți, foc și sânge.
— Nu știi să povestești, mi-a zis copilul, nu-ți amintești nimic.
— Atunci vorbește cu taică-tu, am replicat eu.
Și am început să zbier că, dacă eu, după părerea lor, nu eram bună de nimic, atunci să se ducă la el, era acolo o altă mamă frumoasă și pregătită, în mod sigur din Torino, puneam pariu că știa totul despre Pietro Micca și despre orașul acela de regi și prințese, oameni vanitoși, persoane reci și distante, roboți de metal. Am țipat și am tot țipat necontrolat. Gianni și Ilaria iubeau mult orașul, băiatul îi cunoștea străzile și poveștile, tatăl lui îl lăsa să
se joace deseori sub monumentul din capătul străzii Meucci, acolo era o statuie de bronz care le plăcea amândurora, ce tâmpenie să păstrezi memoria regilor și generalilor pe străzi, Gianni visa să devină ca Ferdinand de Savoia în bătălia de la Novara, când sare jos de pe calul muribund, cu sabia în mână, gata de luptă. Ah, da, îmi doream să-mi rănesc copiii, îmi doream să-l rănesc mai ales pe băiatul care avea deja accent piemontez, chiar și Mario vorbea cu accent torinez, ștergând la perfecție cadența napolitană. Detestam că Gianni se simțea un tăuraș neobrăzat, creștea neghiob și îngâmfat și agresiv, cu dorința de a vărsa sângele lui sau pe al altora în vreun conflict barbar, chiar nu mai rezistam.
I-am lăsat baltă în părculeț, lângă fântână, și am pornit cu pași mari pe strada Galileo Ferraris, spre figura suspendată a lui Vittorio Emanuele II, o umbră în capătul liniilor paralele ale clădirilor, înaltă pe fâșia de cer cald și cețos. Poate că voiam să-i abandonez într-adevăr pentru totdeauna, să uit de ei, ca apoi să mă lovesc cu mâna peste frunte când, în sfârșit, Mario și-ar fi făcut din nou apariția și să întreb: copiii tăi? Nu știu. I-am pierdut, mi se pare: ultima dată când i-am văzut a fost în urmă cu o lună, în grădinile Cetății.
După un timp, am încetinit mersul, m-am întors. Ce mi se întâmpla?
Pierdeam contactul cu acele creaturi nevinovate, se îndepărtau stând parcă
în echilibru pe un lemn care plutea cu viteză pe firul apei. Să-i am din nou aproape, să-i îmbrățișez din nou, să-i țin strâns: erau ai mei.
— Gianni! Ilaria! am strigat.
Nu i-am văzut, nu mai erau lângă fântână.
Am privit în jurul meu în timp ce simțeam că mi se usucă gâtul de panică.
Am alergat prin grădini, voind parcă să păstrez intacte peluzele și copacii, deplasându-mă rapid și haotic, mă temeam c-o să se facă țăndări. M-am VP - 48
oprit în fața gurii imense de foc a mașinii de război turcești din secolul al XV-lea, un cilindru viguros de bronz din spatele peluzei. I-am strigat din nou pe copii. Mi-au răspuns din interiorul tunului. Se întinseseră acolo, peste un carton care servise drept culcuș pentru cine știe ce imigrant. Sângele a început să-mi curgă din nou prin vene, i-am prins de picioare, i-am tras afară
cu forța.
— El a fost, a zis Ilaria, turnându-și fratele, a zis hai să ne ascundem aici.
L-am prins pe Gianni de un braț, l-am zgâlțâit cu energie, l-am amenințat devorată de mânie:
— Știi că poți să iei o boală de-acolo? Știi că te poți îmbolnăvi și muri?
Uită-te la mine, tâmpitule: mai fă asta o dată și te omor!
Băiatul s-a uitat fix la mine uluit. Cu aceeași uluire m-am privit și eu. Am văzut o femeie lângă o peluză, la câțiva pași de o veche unealtă de distrugere care acum găzduia noaptea ființe umane din lumi îndepărtate și lipsite de speranță. Pe moment, n-am recunoscut-o. M-am speriat doar pentru că
acum inima mea bătea în pieptul ei.
VP - 49
15.
Și cu facturile am avut probleme în perioada aceea. Mi se comunica în scris că la data cutare urma să mi se taie apa sau lumina sau gazul din cauza plăților întârziate. Atunci mă încăpățânam să spun că plătisem, căutam ore în șir chitanțele, pierdeam o grămadă de timp protestând, certându-mă, scriind, pentru ca apoi să mă dau bătută, umilită în fața evidenței că, într-adevăr, nu plătisem.
S-a întâmplat așa cu telefonul. Nu doar că deranjamentele liniei pe care mi le semnalase Mario continuaseră, dar la un moment dat chiar n-am mai reușit să telefonez: o voce îmi spunea că nu aveam dreptul să-l folosesc sau ceva de genul acesta.
Pentru că distrusesem mobilul, m-am dus la un telefon public și am sunat la compania de telefonie ca să rezolv problema. M-au asigurat că urmau să
intervină cât mai curând posibil. Dar au trecut câteva zile, telefonul a rămas mut în continuare. Am sunat din nou, am devenit furibundă, îmi tremura vocea de mânie. Mi-am povestit cazul pe un ton agresiv, încât funcționarul a tăcut mult timp, apoi a căutat în computerul lui și mi-a comunicat că-mi suspendaseră folosirea telefonului din cauza întârzierii la plată.
M-am înfuriat, am jurat pe copiii mei că plătisem, i-am insultat pe toți, de la cei mai amărâți angajați la directorii generali, am vorbit de indolență
levantină (chiar așa am zis), am subliniat proasta funcționare cronică, mica și marea corupție din Italia, am urlat: mă scârbiți. Apoi am trântit receptorul și am verificat printre chitanțele plăților, a trebuit să accept că era adevărat, uitasem să plătesc.
Am plătit, în realitate, a doua zi, dar situația nu s-a remediat. Odată cu linia a revenit și defecțiunea permanentă a comunicării, ca un vuiet de furtună în microfon, tonul abia se auzea. Am alergat din nou la cafeneaua de jos să dau telefon, mi-au spus că poate trebuia să schimb aparatul. Poate. Am verificat că mai era o oră până la închiderea birourilor. Am ieșit în mare viteză, n-am reușit să mă abțin.
Am condus prin orașul pustiu de august, căldura era sufocantă. Am parcat lovind de mai multe ori aripile altor mașini oprite, am căutat pe jos strada Meucci, am aruncat o privire urâtă marii fațade din plăci de marmură
pestriță, unde se afla compania de telefonie, și am urcat cele câteva trepte două câte două. În gheretă am găsit un om amabil, puțin dispus să se certe. I-am zis că voiam să merg la un birou de reclamații, imediat, trebuia să
VP - 50
semnalez proasta funcționare a telefonului care durează de luni de zile.
— Nu mai avem birouri deschise publicului de cel puțin zece ani, mi-a răspuns.
— Și dacă vreau să reclam?
— O faceți la telefon.
— Și dacă vreau să scuip pe cineva în față?
