levantină (chiar așa am zis), am subliniat proasta funcționare cronică, mica și marea corupție din Italia, am urlat: mă scârbiți. Apoi am trântit receptorul și am verificat printre chitanțele plăților, a trebuit să accept că era adevărat, uitasem să plătesc.

Am plătit, în realitate, a doua zi, dar situația nu s-a remediat. Odată cu linia a revenit și defecțiunea permanentă a comunicării, ca un vuiet de furtună în microfon, tonul abia se auzea. Am alergat din nou la cafeneaua de jos să dau telefon, mi-au spus că poate trebuia să schimb aparatul. Poate. Am verificat că mai era o oră până la închiderea birourilor. Am ieșit în mare viteză, n-am reușit să mă abțin.

Am condus prin orașul pustiu de august, căldura era sufocantă. Am parcat lovind de mai multe ori aripile altor mașini oprite, am căutat pe jos strada Meucci, am aruncat o privire urâtă marii fațade din plăci de marmură

pestriță, unde se afla compania de telefonie, și am urcat cele câteva trepte două câte două. În gheretă am găsit un om amabil, puțin dispus să se certe. I-am zis că voiam să merg la un birou de reclamații, imediat, trebuia să

VP - 50

semnalez proasta funcționare a telefonului care durează de luni de zile.

— Nu mai avem birouri deschise publicului de cel puțin zece ani, mi-a răspuns.

— Și dacă vreau să reclam?

— O faceți la telefon.

— Și dacă vreau să scuip pe cineva în față?

M-a sfătuit calm să încerc la sediul din strada Confienza, o sută de metri mai încolo. Am alergat cu sufletul la gură ca și cum să ajung pe strada Confienza ar fi fost o chestiune de viață sau de moarte, ultima oară când alergasem așa aveam vârsta lui Gianni. Dar nici acolo n-am avut cum să-mi descarc sufletul. Am găsit o ușă de sticlă, bine închisă. Am zgâlțâit-o puternic, deși pe ea era afișat: ușă alarmată. Alarmată, da, ce mod ridicol de a te exprima, de parcă ar exploda soneria însăși, când s-ar da alarma în oraș, în lume. La o ferestruică din stânga mea a apărut un individ nu foarte dornic să stea la taclale, care a lichidat chestiunea în câteva cuvinte și a dispărut din nou: nu erau birouri, cu atât mai puțin deschise pentru public; totul se reducea la o voce sterilă, la un ecran de computer, e-mail, operațiuni bancare; dacă vrea cineva – mi-a zis distant – să-și descarce nervii, din păcate, aici nu e nimeni cu care să se ia la harță.

Nemulțumirea mi-a produs o durere de stomac, am parcurs drumul înapoi, am simțit c-o să-mi pierd răsuflarea și o să leșin pe jos. Privirea mea s-a agățat de literele unei plăci de pe clădirea din față ca o gheară. Cuvinte ca să nu cad. Din această casă a intrat în viață ca umbra unui vis un poet pe nume Guido Gozzano, care din tristețea neantului – de ce adică neantul e trist, ce e trist în neant – s-a apropiat de Dumnezeu. Cuvinte cu pretenție de artă prin arta de a înlănțui cuvinte. M-am îndepărtat cu capul plecat, m-am temut că vorbesc singură, un tip m-a privit fix, am grăbit pasul. Nu-mi mai aminteam unde lăsasem mașina, nu-mi păsa să-mi amintesc.

Am hoinărit la întâmplare, am mers pe lângă Teatrul Alfieri, am ajuns pe strada Pietro Micca. Am privit în jur dezorientată, mașina sigur nu era acolo.

Dar în fața unei vitrine, un magazin de bijuterii, l-am văzut pe Mario cu noua lui iubită.

Nu știu dacă am recunoscut-o imediat. Am simțit doar un fel de pumn primit în piept. Poate că mi-am dat seama mai întâi că era foarte tânără, atât de tânără, încât Mario, lângă ea, părea un bărbat bătrân. Sau poate că am observat la ea, întâi de toate, rochia albastră lejeră, o rochie demodată, din acelea care se pot cumpăra din magazinele de lux la mâna a doua, departe de tinerețea ei, însă moale pe trupul ei cu legănări suave. Linia unduită a gâtului lung, a sânilor, a șoldurilor, a gleznelor. Sau m-a izbit părul blond prins la ceafă, umflat și ținut cu un pieptăn, un semn hipnotic.

VP - 51

Chiar nu știu.

Cu siguranță însă a trebuit să șterg rapid fizionomia fragedă, de tânără de douăzeci de ani, înainte să recuperez chipul necopt, colțuros, copilăresc al Carlei, adolescenta care se aflase în centrul crizei noastre conjugale din urmă cu câțiva ani. Cert e că, abia când am recunoscut-o, m-a izbit imaginea cerceilor, cerceii bunicii lui Mario, cerceii mei.

Îi atârnau de lobii urechilor, îi accentuau elegant gâtul, îi făceau zâmbetul și mai strălucitor, în timp ce soțul meu, în fața vitrinei, o cuprindea de talie cu bucuria unui gest de posesiune, iar ea își sprijinea de umărul lui un braț

gol. Timpul s-a dilatat. Am traversat strada cu pași mari și hotărâți, nu simțeam nicio dorință să plâng sau să țip sau să cer explicații, doar o dorință

frenetică și sumbră de distrugere.

Acum știam că mă înșelase aproape cinci ani.

Cinci ani se bucurase de trupul acela în secret, cultivase pasiunea aceea, o transformase în iubire, dormise, răbdător, cu mine, abandonându-se amintirii ei, așteptase să devină majoră, ca să-mi spună că devenea a lui definitiv, că mă părăsea. Infam, laș. Într-atât încât să nu-mi poată spune ce i se întâmplase cu adevărat. Unise ficțiunea familială cu ficțiunea conjugală cu ficțiunea sexuală ca să dea timp lașității lui, ca s-o pună sub control, ca să

găsească, încet-încet, puterea să mă părăsească.

Am ajuns în spatele lui. Am intrat în el cu toată greutatea, ca un berbece, l-am împins în vitrină, de care s-a izbit cu fața. Carla poate că a țipat, dar eu am văzut doar gura deschisă, o gaură neagră înconjurată de arcul alb al dinților, între timp, l-am înșfăcat pe Mario care întorcea capul cu privirea șocată, îi curgea sânge din nas, se uita la mine plin de groază și de stupoare totodată. Să păstrezi virgulele, să păstrezi punctele. Nu e ușor să treci de la fericirea liniștită a plimbării sentimentale la dezordine, la descleierea lumii.

Bietul om, bietul om. L-am prins de cămașă și l-am smucit cu o asemenea violență, încât i-am sfâșiat-o la umărul drept, m-am trezit cu partea din față

a cămășii în mâini. El a rămas la bustul gol, nu mai purta maiou, nu se mai temea de răceli, de pneumonii, când era cu mine era devorat de ipohondrie.

Sănătatea lui, în mod evident, se revigorase, cât de perfect era bronzat, slăbise, arăta doar un pic ridicol acum pentru că avea un braț și un umăr acoperite de mânecă, întreagă, bine călcată, chiar și gulerul, dar strâmb; altfel toracele era dezgolit, din pantaloni îi atârnau fâșii de material, sângele îi picura prin părul încărunțit de pe piept.

L-am lovit încă o dată și încă o dată, el a căzut pe trotuar. L-am luat la șuturi, o dată de două de trei ori, dar – nu știu de ce – nu s-a apărat, nu-și coordona mișcările, în loc să-și protejeze coastele, și-a protejat chipul cu VP - 52

brațele, greu de spus de ce, poate din cauza rușinii.

Când mi-a fost de-ajuns, m-am întors spre Carla, care rămăsese cu gura căscată. Ea se retrăgea, eu înaintam, încercam s-o prind și ea îmi scăpa. Nu intenționam s-o lovesc, era o străină, față de ea simțeam aproape o stare de calm. Eram supărată doar pe Mario care-i dăduse cerceii aceia, așa că

loveam aerul cu violență, încercând să-i înșfac. Voiam să i-i smulg de la urechi, să-i sfâșii carnea, să-i neg rolul de moștenitoare a strămoașelor soțului meu. Ce legătură avea ea, curvă nenorocită, ce legătură avea cu acea linie de descendență. Poza în femeia elegantă cu lucrurile mele, care urmau să fie ale fiicei mele. Își deschidea picioarele, îi umezea puțin pula și-și imagina că astfel o botezase, eu te botez cu apa sfântă a pizdei, îmi introduc pula ta în corpul umed și o redenumesc, o declar a mea și născută la o nouă

viață. Cretina. De aceea credea că are dreptul absolut să mă înlocuiască, să

joace rolul meu, curvă împuțită. Dă-mi cerceii ăia, dă-mi cerceii ăia. Voiam să

i-i smulg cu tot cu ureche, voiam să târăsc după mine fața ei frumoasă cu ochii, nasul, buzele, pielea capului, coama blondă, voiam să le târăsc după

mine ca și cum i-aș fi prins cu un cârlig stratul de carne, umflăturile sânilor, pântecele care învelea intestinele și mânjea pe gaura curului, din adâncitura fesei împodobite cu aur. Și să-i las doar ceea ce era în realitate, o țeastă urâtă

pătată de sânge, un schelet tocmai despielițat. Pentru că fața și pielea pe carne, ce sunt în fond, un înveliș, o travestire, o cosmetizare pentru oroarea insuportabilă a naturii noastre vii. Și el picase în plasă, se lăsase păcălit.

Pentru fața aceea, pentru stratul acela moale pătrunsese în casa mea. Îmi furase cerceii din iubire pentru masca aia de carnaval. Voiam să i-o smulg pe toată, da, trăgând-o după mine cu cerceii. Între timp urlam la Mario:

— Privește, îți arăt cum e cu adevărat!

Dar el m-a oprit. N-a intervenit niciun trecător, au zăbovit – mi se pare –

doar câțiva curioși să privească, amuzați. Îmi amintesc asta fiindcă pentru ei, pentru cei curioși, am rostit fărâme de fraze în chip de explicație, îmi doream să se înțeleagă ce făceam, care erau motivele crizei mele. Și mi se părea că ei stau să asculte, voiau să vadă dacă într-adevăr o să se întâmple ce amenințam să fac. O femeie poate cu ușurință să ucidă pe stradă, în mijlocul mulțimii, o poate face mai ușor ca un bărbat. Violența ei pare o joacă, o parodie, o folosire improprie și un pic ridicolă a determinării masculine de a face rău. Nu i-am smuls Carlei cerceii de la urechi pentru simplul motiv că Mario m-a prins de umeri.

M-a prins și m-a împins ca și cum aș fi fost un obiect. Nu mă tratase niciodată cu atâta ură. M-a amenințat, era tot murdar de sânge, răvășit. Dar imaginea lui mi se părea, acum, a unuia care-ți vorbește dintr-un televizor pus într-o vitrină. Mi se părea mai degrabă dezolantă decât periculoasă. De VP - 53

acolo, de la cine știe ce distanță, poate de la distanța care desparte ce e fals de ceea ce e adevărat, a îndreptat spre mine un deget ostil aflat la extremitatea acelei unice mâneci de cămașă care rămăsese pe el. N-am auzit ce zicea, dar atitudinea lui fals autoritară m-a făcut să râd. Și râsul m-a lăsat fără dorința de a-l agresa, a scos tot din mine. L-am lăsat să plece cu noua lui iubită, cu cerceii atârnați la urechi. Oricum, ce puteam face, pierdusem totul, inclusiv pe mine, complet, în mod iremediabil.

VP - 54

16.

Când s-au întors copiii de la școală, am zis că n-am chef să gătesc, nu pregătisem nimic, să se descurce. Poate că din cauza înfățișării mele, sau din cauza tonului meu stins, s-au dus în bucătărie fără să protesteze. Când au apărut din nou, au rămas în tăcere, aproape stingheriți, într-un colț al camerei de zi. La un moment dat, Ilaria a venit către mine să-și pună mâinile pe tâmplele mele și m-a întrebat:

— Te doare capul?

Am răspuns că nu, am zis că nu voiam să mă sâcâie. S-au retras în camera lor să-și facă temele, ofensați de comportamentul meu, întristați că le refuzam afecțiunea. La un moment dat am conștientizat că se făcuse întuneric, mi-am amintit de ei, m-am dus să văd ce făceau. Dormeau îmbrăcați pe același pat, unul lângă celălalt. I-am lăsat așa și am închis ușa.

Trebuia să reacționez. Am început să fac ordine. Când am terminat, am luat-o de la capăt, un fel de raid în care am vânat tot ce nu părea a fi în ordine. Luciditate, determinare, să te agăți de viață. În baie am găsit același haos și în sertarul cu medicamente. M-am așezat pe podea și am început să

separ medicamentele expirate de acelea aflate încă în garanție. Când toate medicamentele inutilizabile au ajuns în coșul de gunoi și sertarul a fost într-o ordine perfectă, am ales două cutii cu somnifere și le-am dus în living. Le-am pus pe masă, mi-am turnat un pahar cu vârf de coniac. Cu paharul într-o mână și în pumnul celeilalte cu o grămăjoară de medicamente m-am dus la fereastră, pe care intra o adiere umedă și căldura râului, a copacilor.