— Ușa era întredeschisă, a răspuns Gianni.
M-am dus la ușă, am studiat-o cu atenție. N-am găsit urme de intrare prin efracție, dar era normal, încuietoarea era veche, era un fleac s-o deschizi.
— Nu era nimeni în casă? i-am întrebat pe copii foarte agitată, și între timp deja mă gândeam: dacă hoții au fost surprinși de copii și acum stau pitiți pe undeva?
Am străbătut casă, ținându-i strâns pe ei lângă mine și consolată doar de VP - 40
faptul că Otto continua să țopăie în jurul nostru fără să pară alarmat. M-am uitat peste tot, nimeni. Totul era în perfectă ordine, curat, nu mai era nici măcar urmă de vânzoleala furnicilor.
— Ce mâncăm? a întrebat Ilaria din nou.
Am pregătit o omletă. Gianni și Ilaria au devorat-o, eu am ronțăit doar un pic de pâine și brânză. Am făcut-o cu mintea în altă parte, am ascultat la fel de absent pălăvrăgelile copiilor, ce făcuseră la școală, ce pățiseră de-a lungul zilei.
Între timp mă gândeam: hoții scotocesc peste tot, răstoarnă sertare, dacă
nu găsesc nimic de furat, se răzbună căcându-se în așternuturi, pișându-se peste tot. Nimic din toate astea în apartament. Și, de altfel, nu era o regulă.
M-am pierdut în amintirea unui episod din urmă cu douăzeci de ani, când încă locuiam în casa părinților mei. Contrazicea toate zvonurile despre comportamentele hoților. Când ne-am întors acasă, am găsit ușa forțată, dar casa era în perfectă ordine. Nu era nici măcar urma vreunei răzbunări scabroase. Abia după câteva ore am descoperit că lipsea singurul obiect de valoare pe care-l aveam: un ceas de aur pe care tata i-l dăruise mamei cu ani în urmă.
I-am lăsat pe copii în bucătărie și m-am dus să văd dacă banii erau în locul unde îi puneam de obicei. Erau. În schimb, n-am găsit bijuteriile bunicii lui Mario. Nu erau la locul lor, în sertarul noptierei, și în niciun alt loc din casă.
VP - 41
13.
Mi-am petrecut noaptea și zilele care au urmat captivă în gânduri. Mă
simțeam implicată pe două fronturi: să țin pe loc realitatea mărginind fluxul imaginilor mentale și al gândurilor; să încerc între timp să-mi adun curajul, închipuindu-mi că sunt salamandra care știe să treacă prin foc fără să simtă
durere.
Nu sucomba, mă îmboldeam. Luptă. Mă temeam mai ales de incapacitatea mea tot mai mare de a mă opri într-un gând, de a mă concentra la o acțiune necesară. Mă speriau torsiunile bruște, necontrolate. Mario, scriam ca să-mi fac curaj, n-a luat după el lumea, s-a luat numai pe sine. Și tu nu ești o femeie de acum treizeci de ani. Tu aparții prezentului, agață-te de el, nu da înapoi, nu te pierde, ține-te tare. Mai ales nu te abandona unor monologuri împrăștiate sau defăimătoare sau furioase. Șterge semnele de exclamație. El a plecat, tu rămâi. N-o să te mai bucuri de strălucirea ochilor lui, a cuvintelor, și ce-i cu asta? Organizează-ți apărarea, păstrează-ți integritatea, nu te lăsa distrusă ca un obiect decorativ, nu ești un bibelou, nicio femeie nu e un bibelou. La femme rompue, ah, rompue, înfrântă pe dracu’. Obligația mea, mă gândeam, e să demonstrez că poți rămâne sănătoasă la minte. Să
mi-o demonstrez mie, nimănui altcuiva. Dacă sunt expusă gușterilor, o să mă
lupt cu gușterii. Dacă sunt expusă furnicilor, o să mă lupt cu furnicile. Dacă
sunt expusă hoților, o să mă lupt cu hoții. Dacă sunt expusă mie însămi, o să
mă lupt cu mine.
Între timp mă întrebam: cine a venit în casa asta, cine a luat tocmai cerceii și nimic altceva. Îmi răspundeam: el. A luat cerceii familiei sale. Vrea să mă
facă să înțeleg că nu mai sunt sânge din sângele lui, m-a transformat într-o străină, m-a îndepărtat definitiv de el.
Dar apoi mă răzgândeam, ideea aia mi se părea prea insuportabilă. Îmi spuneam: fii atentă. Rămâi la hoți. Toxicomani poate. Împinși de nevoia urgentă a unei doze. Posibil, probabil. Și, de teamă că exagerez cu fantezia, mă opream din scris, mă duceam la ușa casei, o deschideam, o închideam fără s-o trântesc. Apoi apucam mânerul, trăgeam spre mine cu putere și da, ușa se deschidea, încuietoarea nu ținea, prinderea era uzată, ivărul abia intra, doar un milimetru. Părea închisă, dar era suficient să tragi de ea și se deschidea. Apartamentul, viața mea și a copiilor mei, totul era deschis, expus zi și noapte oricui.
Am ajuns repede la concluzia că trebuia să schimb broasca. Dacă în casă
VP - 42
intraseră hoții, se puteau întoarce. Dacă intrase Mario, pe furiș, tocmai, ce îl deosebea de un hoț? Dimpotrivă, era mai rău. Să intre pe ascuns în propria casă. Să scotocească în locurile cunoscute, să citească, eventual, descătușările mele, scrisorile mele. Inima îmi exploda în piept de mânie. Nu, n-ar mai fi trebuit niciodată să treacă pragul acela, niciodată, copiii înșiși ar fi fost de acord cu mine, nu se vorbește cu un tată care pătrunde în casă pe furiș și nu lasă nici măcar o urmă, nu un salut, nu un la revedere, nici măcar un ce faceți.
Astfel, chiar pe acest val, când al resentimentelor, când doar al îngrijorării, am avut convingerea că trebuia să pun o nouă broască la ușă.
Dar – mi-au explicat vânzătorii cu care am vorbit – oricât ar fi închis broaștele cum trebuiau ușa cu plăcuțele, șildurile, rozetele, cilindrii și clapele, toate însă, dacă se dorea, puteau fi descuiate, forțate. M-au sfătuit așadar, pentru liniștea mea, să blindez ușa.
Am șovăit mult timp, nu puteam cheltui bani cu inima împăcată. Odată cu dezertarea lui Mario era simplu de prevăzut că situația mea financiară o să
se înrăutățească. Totuși, în cele din urmă, m-am hotărât și am început să
umblu prin magazine specializate, comparând prețuri și performanțe, avantaje și dezavantaje. La final, după săptămâni de cercetări obsesive și negocieri, m-am decis și, astfel, într-o dimineață au venit acasă doi muncitori, unul în jur de vreo treizeci de ani, altul în jur de vreo cincizeci de ani, amândoi puțind a tutun.
Copiii erau la școală, Otto lenevea într-un colț, complet indiferent față de cei doi străini, eu am început să mă simt imediat stingheră. Asta m-a enervat, fiecare modificare a purtării mele obișnuite mă enerva. În trecut fusesem întotdeauna amabilă cu oricine ar fi bătut la ușă: angajați de la gaze, de la lumină, administratorul blocului, un instalator, tapițerul, chiar și vânzătorii ambulanți și agenții imobiliari în căutare de apartamente de vânzare. Mă simțeam o femeie încrezătoare, uneori chiar schimbam două
vorbe cu străinii, îmi plăcea să mă arăt, în mod senin, curioasă în legătură cu viețile lor. Eram atât de sigură pe mine, că-i lăsam să intre în casă, închideam ușa, întrebam uneori dacă voiau ceva de băut. Pe de altă parte, comportamentul meu era probabil, în general, atât de amabil și totodată atât de distant, încât niciunuia dintre vizitatori nu-i trecuse niciodată prin minte să rostească vreo frază ofensatoare sau să folosească vorbe cu sens dublu ca să vadă cum reacționam și să evalueze disponibilitatea mea sexuală. Aceia doi, în schimb, au început imediat să schimbe între ei fraze aluzive, să se hlizească, să cânte cu jumătate de gură cântece vulgare în timp ce munceau fără chef. Atunci m-a apucat îndoiala că în corpul meu, în gesturi, în priviri era ceva ce nu mai controlam. Am devenit agitată. Ce anume se citea pe VP - 43
mine? Că nu dormeam cu un bărbat de aproape trei luni? Că nu sugeam pula, că nu-mi lingea nimeni pizda? Că nu mi-o trăgeam? De aceea ăia doi nu făceau decât să-mi vorbească râzând despre chei, despre găurile cheii, despre broaște? Ar fi trebuit să mă blindez și eu, să fiu indescifrabilă. Am devenit tot mai agitată. În vreme ce ciocăneau cu energie și între timp fumau fără să-mi ceară permisiunea și împrăștiau prin casă un miros supărător de transpirație, eu nu știam ce să fac.
M-am retras în bucătărie luându-l pe Otto după mine, am închis ușa, m-am așezat la masă, am încercat să citesc ziarul. Dar nu eram atentă, făceau prea mult zgomot. Atunci am lăsat baltă ziarul, am început să gătesc. Dar pe urmă m-am întrebat de ce mă purtam așa, de ce mă ascundeam în casa mea, ce sens avea, ajunge. După un scurt timp m-am întors în vestibul, unde cei doi își făceau de lucru între casă și palier, fixând ușa blindată pe vechile canaturi.
Am adus niște beri, am fost întâmpinată cu un entuziasm prost stăpânit.
În special cel mai în vârstă a început din nou cu limbajul lui în mod vulgar aluziv, poate că voia doar să fie spiritual și aia era singura formă de ironie de care era capabil. Fără să mă gândesc prea mult – era aerul suflat în corzile vocale –, i-am răspuns râzând cu o glumă aluzivă și mai grosolană și, pentru că mi-am dat seama că-i surprinsesem pe amândoi, n-am așteptat să
răspundă, ci am exagerat într-un mod atât de impudic, încât s-au privit perplecși, au zâmbit cu jumătate de gură, au lăsat berea băută pe jumătate și s-au pus pe muncit mai iute.
După o vreme, s-au auzit doar lovituri înverșunate cu ciocanul. Mi-a revenit, pe neașteptate, senzația de disconfort și de data asta, a fost insuportabilă. M-a cuprins o rușine teribilă că stăteam acolo, așteptând parcă alte vulgarități care nu veneau. A trecut un lung interval stânjenitor, cel mult mi-au cerut să le dau vreun obiect, o unealtă, dar fără măcar să
