cheia, alegeam cu grijă yala, le țineam minte pe una și pe cealaltă până când declicurile mecanismului mă anunțau că reușisem, era operațiunea corectă.

Dar simțeam că lucrurile se înrăutățeau, eram din ce în ce mai speriată.

Starea aceea continuă de veghe ca să evit greșeli sau să înfrunt diverse pericole ajunsese să mă obosească într-atât, încât uneori mi-era de ajuns să

mă gândesc la ceva urgent de făcut și să consider că făcusem într-adevăr.

Gazul, de exemplu, o veche anxietatea de-a mea. Eram convinsă că lăsasem oala pe aragaz cu focul stins – ține minte, ține minte, trebuie să stingi focul! –

dar, nu, gătisem, pusesem masa, strânsesem masa, pusesem vasele în mașina de spălat vase și flacăra albastră rămăsese aprinsă la minimum, strălucise toată noaptea ca o coroană de foc în jurul arzătorului metalic, ca un indiciu al zăpăcelii mele, astfel c-o găseam aprinsă dimineața când intram în bucătărie să pregătesc micul dejun.

Ah, capul ăsta: nu mai puteam avea încredere în el. Mario se revărsa, anula orice lucru care nu era imaginea lui de băiat, de bărbat, felul în care crescuse sub ochii mei de-a lungul anilor, între brațele mele, în săruturile calde. Mă gândeam doar la el, la cum se întâmplase să nu mă mai iubească, la nevoia de a avea din nou parte de iubirea lui, nu mă putea lăsa așa. Înșiram în sinea mea tot ce-mi datora. Îl ajutasem să-și pregătească examenele la facultate, îl însoțisem când nu-și găsea curajul să se prezinte, îl încurajasem pe străzile zgomotoase din Fuorigrotta, cu inima care-i spărgea pieptul, îi simțeam bătăile, rumoarea studenților din oraș și din provincie, paloarea care-i devora chipul când îl împingeam pe culoarele universității. Stătusem trează nopți la rând ca să-l ajut să repete materiile grele pe care le studia.

VP - 46

Îmi răpisem din timpul meu ca să i-l ofer lui și să-l fac, astfel, mai puternic.

Îmi pusesem deoparte aspirațiile ca să-l sprijin pe el. Fiecare criză de-a lui de descurajare mă făcea să-mi amân propriile crize ca să-l îmbărbătez. Mă

risipisem în minutele lui, în orele lui, ca să se poată concentra. Avusesem eu grijă de casă, eu de mâncare, eu de copii, eu de toată supraviețuirea cotidiană sâcâitoare, în timp ce el urca, cu încăpățânare, povârnișul originii noastre fără privilegii. Și acum, acum mă părăsea luând cu el tot acel timp, toate energiile acelea, toate eforturile acelea pe care i le dăruisem, dintr-odată, ca să se bucure de roadele lor cu alta, o străină care nu mișcase un deget să-l zămislească și să-l crească și să-l facă să devină ceea ce devenise.

Mi se părea o acțiune atât de nedreaptă, un comportament atât de jignitor, încât nu-mi venea să cred și uneori mă gândeam că are mintea întunecată, că

a uitat deja întâmplările vieții noastre, în derivă și sub semnul riscului, și aveam impresia că-l iubesc cum nu-l iubisem niciodată, mai mult cu neliniște decât cu pasiune, și mă gândeam că are nevoie imediată de mine.

Dar nu știam unde să-l caut. Lea Farraco, la un moment dat, a negat că-mi indicase piața Brescia ca noua lui posibilă locuință, mi-a zis că înțelesesem prost, era imposibil, Mario nu s-ar fi dus niciodată să locuiască în zona aceea. Chestia asta m-a șocat, m-am simțit luată în râs. M-am certat din nou cu ea, m-am interesat în jur de zvonurile care circulau despre soțul meu: era din nou în străinătate, poate călătorind împreună cu târfa lui. Nu-mi venea să cred, mi se părea că nu e posibil că poate uita atât de ușor de mine și de copiii lui, să dispară luni de zile, să i se rupă de vacanțele lui Gianni și Ilariei, să pună binele lui înaintea binelui lor. Ce fel de om era? Cu ce individ trăisem timp de cincisprezece ani?

Era vară de-acum, școala se terminase, nu știam ce să fac cu copiii. Îi târâm după mine prin oraș, prin zăpușeală, sâcâitori, mofturoși, având tendința să dea vina pe mine pentru orice, căldura, că rămăseserăm în oraș, fără să mergem nici la mare, nici la munte.

— Nu știu ce să fac, repeta Ilaria întruna, prefăcându-se că suferă.

— Ajunge! țipam deseori, acasă, pe stradă. Am zis gata! și mă făceam că

vreau să-i pălmuiesc, ridicam un braț, îmi doream s-o fac pe bune, mă

abțineam cu greu.

Dar nu se potoleau. Ilaria voia să guste toate cele o sută douăzeci de arome promise de un vânzător de înghețată sub porticul de pe strada Cernaia și eu o smuceam și ea se opintea în vârfurile picioarelor și mă trăgea spre intrarea cafenelei. Gianni mă părăsea brusc și traversa singur strada, printre claxoane, iar eu strigam îngrijorată după el, voia să vadă pentru a nu știu câta oară monumentul lui Pietro Micca a cărui poveste le-o spusese Mario detaliat. Nu reușeam să-i stăpânesc în orașul care se golea și în care se VP - 47

înălțau de pe dealuri, din râu, de pe caldarâm adieri fierbinți, cețoase sau arșițe insuportabile.

O dată ne-am certat chiar acolo, în părculețul din fața Muzeului de Artilerie, sub statuia verzuie a lui Pietro Micca, reprezentat cu sabie și fitil.

Știam prea puține despre acele povești cu eroi omorâți, foc și sânge.

— Nu știi să povestești, mi-a zis copilul, nu-ți amintești nimic.

— Atunci vorbește cu taică-tu, am replicat eu.

Și am început să zbier că, dacă eu, după părerea lor, nu eram bună de nimic, atunci să se ducă la el, era acolo o altă mamă frumoasă și pregătită, în mod sigur din Torino, puneam pariu că știa totul despre Pietro Micca și despre orașul acela de regi și prințese, oameni vanitoși, persoane reci și distante, roboți de metal. Am țipat și am tot țipat necontrolat. Gianni și Ilaria iubeau mult orașul, băiatul îi cunoștea străzile și poveștile, tatăl lui îl lăsa să

se joace deseori sub monumentul din capătul străzii Meucci, acolo era o statuie de bronz care le plăcea amândurora, ce tâmpenie să păstrezi memoria regilor și generalilor pe străzi, Gianni visa să devină ca Ferdinand de Savoia în bătălia de la Novara, când sare jos de pe calul muribund, cu sabia în mână, gata de luptă. Ah, da, îmi doream să-mi rănesc copiii, îmi doream să-l rănesc mai ales pe băiatul care avea deja accent piemontez, chiar și Mario vorbea cu accent torinez, ștergând la perfecție cadența napolitană. Detestam că Gianni se simțea un tăuraș neobrăzat, creștea neghiob și îngâmfat și agresiv, cu dorința de a vărsa sângele lui sau pe al altora în vreun conflict barbar, chiar nu mai rezistam.

I-am lăsat baltă în părculeț, lângă fântână, și am pornit cu pași mari pe strada Galileo Ferraris, spre figura suspendată a lui Vittorio Emanuele II, o umbră în capătul liniilor paralele ale clădirilor, înaltă pe fâșia de cer cald și cețos. Poate că voiam să-i abandonez într-adevăr pentru totdeauna, să uit de ei, ca apoi să mă lovesc cu mâna peste frunte când, în sfârșit, Mario și-ar fi făcut din nou apariția și să întreb: copiii tăi? Nu știu. I-am pierdut, mi se pare: ultima dată când i-am văzut a fost în urmă cu o lună, în grădinile Cetății.

După un timp, am încetinit mersul, m-am întors. Ce mi se întâmpla?

Pierdeam contactul cu acele creaturi nevinovate, se îndepărtau stând parcă

în echilibru pe un lemn care plutea cu viteză pe firul apei. Să-i am din nou aproape, să-i îmbrățișez din nou, să-i țin strâns: erau ai mei.

— Gianni! Ilaria! am strigat.

Nu i-am văzut, nu mai erau lângă fântână.

Am privit în jurul meu în timp ce simțeam că mi se usucă gâtul de panică.

Am alergat prin grădini, voind parcă să păstrez intacte peluzele și copacii, deplasându-mă rapid și haotic, mă temeam c-o să se facă țăndări. M-am VP - 48

oprit în fața gurii imense de foc a mașinii de război turcești din secolul al XV-lea, un cilindru viguros de bronz din spatele peluzei. I-am strigat din nou pe copii. Mi-au răspuns din interiorul tunului. Se întinseseră acolo, peste un carton care servise drept culcuș pentru cine știe ce imigrant. Sângele a început să-mi curgă din nou prin vene, i-am prins de picioare, i-am tras afară

cu forța.

— El a fost, a zis Ilaria, turnându-și fratele, a zis hai să ne ascundem aici.

L-am prins pe Gianni de un braț, l-am zgâlțâit cu energie, l-am amenințat devorată de mânie:

— Știi că poți să iei o boală de-acolo? Știi că te poți îmbolnăvi și muri?

Uită-te la mine, tâmpitule: mai fă asta o dată și te omor!

Băiatul s-a uitat fix la mine uluit. Cu aceeași uluire m-am privit și eu. Am văzut o femeie lângă o peluză, la câțiva pași de o veche unealtă de distrugere care acum găzduia noaptea ființe umane din lumi îndepărtate și lipsite de speranță. Pe moment, n-am recunoscut-o. M-am speriat doar pentru că

acum inima mea bătea în pieptul ei.

VP - 49

15.

Și cu facturile am avut probleme în perioada aceea. Mi se comunica în scris că la data cutare urma să mi se taie apa sau lumina sau gazul din cauza plăților întârziate. Atunci mă încăpățânam să spun că plătisem, căutam ore în șir chitanțele, pierdeam o grămadă de timp protestând, certându-mă, scriind, pentru ca apoi să mă dau bătută, umilită în fața evidenței că, într-adevăr, nu plătisem.

S-a întâmplat așa cu telefonul. Nu doar că deranjamentele liniei pe care mi le semnalase Mario continuaseră, dar la un moment dat chiar n-am mai reușit să telefonez: o voce îmi spunea că nu aveam dreptul să-l folosesc sau ceva de genul acesta.

Pentru că distrusesem mobilul, m-am dus la un telefon public și am sunat la compania de telefonie ca să rezolv problema. M-au asigurat că urmau să

intervină cât mai curând posibil. Dar au trecut câteva zile, telefonul a rămas mut în continuare. Am sunat din nou, am devenit furibundă, îmi tremura vocea de mânie. Mi-am povestit cazul pe un ton agresiv, încât funcționarul a tăcut mult timp, apoi a căutat în computerul lui și mi-a comunicat că-mi suspendaseră folosirea telefonului din cauza întârzierii la plată.

M-am înfuriat, am jurat pe copiii mei că plătisem, i-am insultat pe toți, de la cei mai amărâți angajați la directorii generali, am vorbit de indolență