schițeze un zâmbet, cu exagerată politețe. După scurt timp, am strâns sticlele și paharele, m-am întors în bucătărie. Ce mi se întâmpla? Urmăream, servil, practica autodegradării, mă dădusem bătută, nu mai încercam să
găsesc o nouă măsură, propria mea măsură?
La un moment dat, cei doi m-au strigat. Terminaseră. Mi-au arătat cum funcționa, mi-au înmânat cheile. Cel mai în vârstă a spus că dacă
întâmpinam probleme, nu aveam decât să telefonez și mi-a întins cu degetele lui mari și murdare cartea de vizită. Mi s-a părut că acum mă
privește din nou cu insistență, dar n-am reacționat. I-am acordat cu adevărat atenție numai când a băgat din nou cheile în cele două yale strălucitoare, ca niște sori pe panoul negru ale ușii, și a insistat mult în legătură cu poziția.
— Asta trebuie băgată pe verticală, a spus, asta pe orizontală.
VP - 44
L-am privit perplexă, el a adăugat:
— Atenție, că se poate strica mecanismul.
A filosofat din nou, amuzându-se impertinent:
— Încuietorile trebuie folosite des. Trebuie să recunoască mâna stăpânului.
A încercat mai întâi o cheie, apoi pe cealaltă, mi s-a părut că el însuși trebuie să forțeze un pic. Am cerut să încerc și eu. Am încuiat și apoi am descuiat ambele yale cu un gest hotărât, fără dificultate.
— Doamna chiar are o mână foarte sigură, a zis cel mai tânăr cu o privire galeșă.
I-am plătit și au plecat. Am închis ușa și m-am sprijinit cu spatele de ea, simțind vibrațiile lungi, vii, ale canaturilor, până s-au stins și totul a devenit din nou liniștit.
VP - 45
14.
La început n-au fost poticneli cu cheile. Intrau ca unse în yale, se roteau cu declicuri ferme, iar eu am căpătat obiceiul, întorcându-mă acasă, să mă
încui mereu cu cheia, ziua, noaptea, nu mai voiam să am parte de surprize.
Dar curând ușa a devenit ultima mea preocupare, trebuia să am grijă de multe lucruri, ca să nu uit să fac una și alta, puneam bilețele peste tot. N-am mai fost atentă, așadar, și am început să le încurc: foloseam cheia pentru yala de sus în cea de jos și invers. Forțam, insistam, mă enervam. Ajungeam încărcată cu sacoșe de la cumpărături, scoteam cheile și greșeam, greșeam, greșeam. Atunci mă sileam să mă concentrez. Mă opream, respiram adânc de câteva ori.
Recapătă-ți atenția, îmi spuneam. Și, cu gesturi lente, alegeam cu grijă
cheia, alegeam cu grijă yala, le țineam minte pe una și pe cealaltă până când declicurile mecanismului mă anunțau că reușisem, era operațiunea corectă.
Dar simțeam că lucrurile se înrăutățeau, eram din ce în ce mai speriată.
Starea aceea continuă de veghe ca să evit greșeli sau să înfrunt diverse pericole ajunsese să mă obosească într-atât, încât uneori mi-era de ajuns să
mă gândesc la ceva urgent de făcut și să consider că făcusem într-adevăr.
Gazul, de exemplu, o veche anxietatea de-a mea. Eram convinsă că lăsasem oala pe aragaz cu focul stins – ține minte, ține minte, trebuie să stingi focul! –
dar, nu, gătisem, pusesem masa, strânsesem masa, pusesem vasele în mașina de spălat vase și flacăra albastră rămăsese aprinsă la minimum, strălucise toată noaptea ca o coroană de foc în jurul arzătorului metalic, ca un indiciu al zăpăcelii mele, astfel c-o găseam aprinsă dimineața când intram în bucătărie să pregătesc micul dejun.
Ah, capul ăsta: nu mai puteam avea încredere în el. Mario se revărsa, anula orice lucru care nu era imaginea lui de băiat, de bărbat, felul în care crescuse sub ochii mei de-a lungul anilor, între brațele mele, în săruturile calde. Mă gândeam doar la el, la cum se întâmplase să nu mă mai iubească, la nevoia de a avea din nou parte de iubirea lui, nu mă putea lăsa așa. Înșiram în sinea mea tot ce-mi datora. Îl ajutasem să-și pregătească examenele la facultate, îl însoțisem când nu-și găsea curajul să se prezinte, îl încurajasem pe străzile zgomotoase din Fuorigrotta, cu inima care-i spărgea pieptul, îi simțeam bătăile, rumoarea studenților din oraș și din provincie, paloarea care-i devora chipul când îl împingeam pe culoarele universității. Stătusem trează nopți la rând ca să-l ajut să repete materiile grele pe care le studia.
VP - 46
Îmi răpisem din timpul meu ca să i-l ofer lui și să-l fac, astfel, mai puternic.
Îmi pusesem deoparte aspirațiile ca să-l sprijin pe el. Fiecare criză de-a lui de descurajare mă făcea să-mi amân propriile crize ca să-l îmbărbătez. Mă
risipisem în minutele lui, în orele lui, ca să se poată concentra. Avusesem eu grijă de casă, eu de mâncare, eu de copii, eu de toată supraviețuirea cotidiană sâcâitoare, în timp ce el urca, cu încăpățânare, povârnișul originii noastre fără privilegii. Și acum, acum mă părăsea luând cu el tot acel timp, toate energiile acelea, toate eforturile acelea pe care i le dăruisem, dintr-odată, ca să se bucure de roadele lor cu alta, o străină care nu mișcase un deget să-l zămislească și să-l crească și să-l facă să devină ceea ce devenise.
Mi se părea o acțiune atât de nedreaptă, un comportament atât de jignitor, încât nu-mi venea să cred și uneori mă gândeam că are mintea întunecată, că
a uitat deja întâmplările vieții noastre, în derivă și sub semnul riscului, și aveam impresia că-l iubesc cum nu-l iubisem niciodată, mai mult cu neliniște decât cu pasiune, și mă gândeam că are nevoie imediată de mine.
Dar nu știam unde să-l caut. Lea Farraco, la un moment dat, a negat că-mi indicase piața Brescia ca noua lui posibilă locuință, mi-a zis că înțelesesem prost, era imposibil, Mario nu s-ar fi dus niciodată să locuiască în zona aceea. Chestia asta m-a șocat, m-am simțit luată în râs. M-am certat din nou cu ea, m-am interesat în jur de zvonurile care circulau despre soțul meu: era din nou în străinătate, poate călătorind împreună cu târfa lui. Nu-mi venea să cred, mi se părea că nu e posibil că poate uita atât de ușor de mine și de copiii lui, să dispară luni de zile, să i se rupă de vacanțele lui Gianni și Ilariei, să pună binele lui înaintea binelui lor. Ce fel de om era? Cu ce individ trăisem timp de cincisprezece ani?
Era vară de-acum, școala se terminase, nu știam ce să fac cu copiii. Îi târâm după mine prin oraș, prin zăpușeală, sâcâitori, mofturoși, având tendința să dea vina pe mine pentru orice, căldura, că rămăseserăm în oraș, fără să mergem nici la mare, nici la munte.
— Nu știu ce să fac, repeta Ilaria întruna, prefăcându-se că suferă.
— Ajunge! țipam deseori, acasă, pe stradă. Am zis gata! și mă făceam că
vreau să-i pălmuiesc, ridicam un braț, îmi doream s-o fac pe bune, mă
abțineam cu greu.
Dar nu se potoleau. Ilaria voia să guste toate cele o sută douăzeci de arome promise de un vânzător de înghețată sub porticul de pe strada Cernaia și eu o smuceam și ea se opintea în vârfurile picioarelor și mă trăgea spre intrarea cafenelei. Gianni mă părăsea brusc și traversa singur strada, printre claxoane, iar eu strigam îngrijorată după el, voia să vadă pentru a nu știu câta oară monumentul lui Pietro Micca a cărui poveste le-o spusese Mario detaliat. Nu reușeam să-i stăpânesc în orașul care se golea și în care se VP - 47
