Totul era atât e întâmplător. Mă îndrăgostisem de Mario, tânără fiind, dar aș fi putut să mă îndrăgostesc de oricine altcineva, un corp căruia ajungem să-i imprimăm cine știe ce semnificații. O lungă perioadă de viață împreună, crezi că e singurul bărbat cu care poți să te simți bine, îi atribui cine știe ce virtuți decisive, dar e doar un tub care emite sunete false, nu știi cine e cu adevărat, nu știe nici măcar el. Suntem ocazii. Ne consumăm și ne pierdem viața pentru că un individ mai de mult, din dorința de a ne penetra, a fost amabil, ne-a ales dintre celelalte femei. Luăm drept cine știe ce politețe adresată numai nouă banala dorință de a fute. Ne place dorința lui de a fute, suntem atât de orbite, încât credem că e dorința de a se fute chiar cu noi, doar cu noi. Oh, da, el care e atât de special și care ne-a recunoscut drept ființe speciale. Îi dăm un nume, acelei dorințe a pulii, o personificăm, îi spunem iubirea mea. La dracu’ cu tot, ce orbire, ce argument nefondat. Așa VP - 55
cum odată s-a futut cu mine, acum se fute cu alta, ce pretenții pot avea?
Timpul trece, una pleacă, alta vine. Am dat să înghit câteva pastile, voiam să
dorm întinsă în abisul meu cel mai întunecat.
Dar în momentul acela, din aglomerarea de copaci din piațetă, s-a ivit umbra violet a lui Carrano cu instrumentul lui pe umăr. Cu pași nesiguri și fără grabă, muzicianul a parcurs toată esplanada lipsită de mașini – orașul se golise complet din cauza zăpușelii –, dispărând în imensitatea clădirii. În scurt timp am auzit mecanismul liftului pornind, zumzăitul lui. Mi-am amintit brusc că permisul lui de conducere era încă la mine. Otto a chelălăit în somn.
M-am dus la bucătărie, am aruncat pastilele și coniacul în chiuvetă, am început să caut documentul lui Carrano. L-am găsit pe măsuța de telefon, ascuns aproape cu totul sub aparat. L-am răsucit în mâini, am privit fotografia muzicianului. Nu albise încă, ridurile adânci care îi marcau chipul între nas și colțurile gurii încă nu apăruseră. M-am uitat la data nașterii, am încercat să-mi amintesc ce zi era, mi-am dat seama că era cea de-a cincizeci și treia sa aniversare.
Eram nehotărâtă. Mă simțeam dispusă să cobor scările, să bat la ușa lui, să mă folosesc de permis ca să-i intru în casă la o oră târzie; dar eram și speriată, speriată de necunoscut, de întuneric, de liniștea din toată clădirea, de miresmele înrourate și sufocante care veneau din parc, de ciripitul păsărilor de noapte.
Am plănuit să-i telefonez, nu voiam să mă răzgândesc, dimpotrivă, voiam să am curaj să pun în practică ideea. Am căutat numărul în cartea de telefoane, l-am găsit. Mi-am imaginat mental o conversație cordială: am găsit chiar în dimineața aceasta, pe bulevardul Marinarilor, permisul dumneavoastră; vin jos să vi-l aduc, dacă nu e prea târziu; și apoi trebuie să
vă mărturisesc că mi-au picat ochii pe data dumneavoastră de naștere; vreau să vă urez la mulți ani din toată inima, domnule Carrano, la mulți ani, tocmai a trecut de miezul nopții, sunt sigură că sunt prima care vă face urări.
Ridicolă. Nu știusem niciodată să folosesc tonuri seducătoare cu bărbații.
Amabilă, cordială, dar lipsită de căldura și grimasele disponibilității sexuale.
Mă chinuiseră toată adolescența. Dar acum am aproape patruzeci de ani, mi-am zis, ceva oi fi învățat. Am ridicat receptorul cu inima bătându-mi tare, l-am pus din nou jos, furioasă. Era fâsâitul acela vijelios, fără ton. L-am ridicat din nou, am încercat să formez numărul. Fâsâitul n-a dispărut.
Am simțit pleoapele grele cum se închideau, nu exista nicio speranță, zăpușeala nopții în singurătate mi-ar fi frânt inima. Apoi l-am văzut pe soțul meu. Acum nu mai strângea în brațe o femeie necunoscută. Îi știam chipul frumos, cerceii de la urechi, numele Carla, corpul de o lipsă juvenilă de VP - 56
pudoare. Erau goi amândoi în momentul acela, se futeau tihnit, aveau de gând să și-o tragă toată noaptea așa cum, fără îndoială, și-o trăseseră, fără
știrea mea, în ultimii ani, tresăririle mele de suferință se uneau cu tresăririle lor de plăcere.
M-am hotărât, gata cu durerea. Peste buzele fericirii lor nocturne trebuia să lipesc buzele revanșei mele. Nu eram genul de femeie pe care loviturile despărțirii și ale absenței o fac fărâmițe, până înnebunește, până moare din asta. Doar câteva țăndări săriseră din mine, în rest mă simțeam bine. Eram întreagă și aveam să rămân întreagă. Le plătesc cu aceeași monedă celor care-mi fac rău. Eu sunt optul de pică2, eu sunt viespea care înțeapă, eu sunt șarpele veninos. Eu sunt animalul invulnerabil care trece prin foc și nu se arde.
2 În semnificația cărților de ghicit, optul de pică este cel aducător de ghinion, de vești proaste, de pericol. (N. red.)
VP - 57
17.
Am ales o sticlă de vin, am pus în buzunar cheile de la casă și, fără măcar să-mi aranjez puțin părul, am coborât la etajul de dedesubt.
Am sunat cu hotărâre, de două ori, două lungi descărcări electrice, la ușa lui Carrano. S-a făcut din nou liniște, sentimentul de angoasă îmi pulsa în gât. Apoi am auzit pași leneși, din nou a tăcut totul, Carrano mă spiona pe vizor. Cheia s-a răsucit în broască, era un bărbat care se temea de noapte, se încuia ca o femeie singură. M-am gândit să mă întorc acasă în fugă, înainte să
se deschidă ușa.
A apărut în fața mea în halat, i se vedeau gleznele subțiri, în papucii cu marca unui hotel, îi șterpelise probabil odată cu săpunurile într-una dintre deplasările lui cu orchestra.
— La mulți ani, am spus în viteză, fără să zâmbesc, la mulți ani de ziua dumneavoastră.
I-am întins cu o mână sticla de vin, iar cu cealaltă permisul.
— Uite ce am găsit azi-dimineață în capătul bulevardului.
M-a privit dezorientat.
— Nu sticla, permisul, am explicat.
Abia atunci a părut că înțelege și mi-a zis perplex:
— Mulțumesc, nu mai speram. Vreți să intrați?
— Poate că e târziu, am murmurat, din nou cuprinsă de panică.
El a răspuns cu un zâmbet stânjenit:
— E târziu, da, dar… intrați, vă rog, îmi face plăcere… și mulțumesc, în casă e un pic dezordine… veniți.
Mi-a plăcut tonul acela. Era tonul unui om timid care încearcă să pară
experimentat, însă lipsit de convingere. Am intrat, am închis ușa în spatele meu.
Din acel moment, în mod miraculos, am început să mă simt în largul meu.
În camera de zi am văzut cutia mare a instrumentului sprijinită într-un colț
și mi s-a părut o prezență cunoscută, ca aceea a unei servitoare din urmă cu cincizeci de ani, acele zdrahoance de prin sate care creșteau, la oraș, copiii oamenilor înstăriți. În casă era dezordine (un ziar pe podea, în scrumieră
mucuri vechi ale cine știe cărui musafir, un pahar murdar de lapte pe masă), dar era dezordinea plăcută a unui bărbat singur și, apoi, aerul mirosea a săpun, se simțeau încă vaporii curați de la duș.
— Îmi cer scuze pentru vestimentație, dar tocmai…
