— Ba nu, eu sunt cel care…

Am clătinat din cap, i-am zâmbit forțat, în mod fals conciliant.

— Să-mi pun curul pe fața ta în felul acela: amanta lui Mario sigur n-o face.

VP - 65

Am urcat scările încet. Într-un colț, lângă balustradă, am văzut-o ghemuită pe sărmana, cea din urmă cu mult timp, care mi-a zis pe un ton stins, dar foarte serios: „Eu sunt cinstită, sunt autentică, joc cu cărțile pe masă”.

În fața ușii blindate am greșit de mai multe ori ordinea cheilor, o vreme n-am reușit să descui. Când am intrat, am pierdut iarăși timp ca să încui. Otto a alergat spre mine bucuros, nu l-am băgat în seamă, m-am dus să fac un duș.

Meritam tot ce mi se întâmplase, chiar și cuvintele grele cu care m-am insultat în minte, rigidă sub jetul de apă. Am reușit să mă liniștesc doar spunându-mi cu voce tare: „Îmi iubesc soțul și de aceea toate astea au un sens”. M-am uitat la ceas, era două și zece, m-am băgat în pat și am stins lumina. Am adormit imediat, nesperat. Am adormit cu fraza aceea în cap.

VP - 66

18.

Când am redeschis ochii, după cinci ceasuri, la ora șapte într-o sâmbătă

de 4 august, am făcut eforturi să-mi revin. Era pe cale să înceapă ziua cea mai dificilă de când mi se întâmplase să fiu părăsită, dar încă n-o știam.

Am întins o mână spre Mario, eram sigură că doarme lângă mine, dar acolo nu era nimic, nici măcar perna lui, de altfel rămăsesem și eu fără. Mi s-a părut că patul se lărgise și, în același timp, se scurtase. Poate că m-am lungit eu, mi-am zis, poate că am slăbit.

Mă simțeam moleșită, ca și cum aș fi avut o problemă de circulație, aveam degetele umflate. Am văzut că nu-mi scosesem inelele înainte să adorm, nu le pusesem pe noptieră cu gestul obișnuit. Am simțit că-mi intraseră în carnea inelarului, o sugrumare care mă făcea să cred că e cauza indispoziției din întregul meu corp. Am încercat să mi le scot cu gesturi precaute, mi-am umezit degetul cu salivă, n-am reușit. Mi s-a părut că simt gustul aurului în gură.

Am privit fix o porțiune ciudată de tavan, în față aveam un perete alb, nu mai era dulapul mare lipit de el, pe care-l vedeam în fiecare dimineață. Mi-am simțit picioarele atârnând în gol, nu mai era nicio tăblie în spatele capului. Simțurile mi-erau amorțite, părea că între timpanele mele și lume, între buricele degetelor și așternuturi era niște vată, o pâslă, o bucată de catifea.

Am încercat să-mi adun forțele, m-am ridicat în coate prudent ca să nu distrug patul, camera cu mișcarea aceea, sau să nu mă distrug pe mine, ca o etichetă smulsă de pe o sticlă. Cu greu am conștientizat că probabil mă

agitasem în somn, că, absentă, îmi părăsisem colțul meu obișnuit, că mă

târâsem sau mă răsucisem în așternuturile nădușite. Nu mi se întâmplase niciodată, în general dormeam ghemuită pe partea mea, fără să-mi schimb poziția. Dar n-am găsit altă explicație, cele două perne erau la dreapta mea și dulapul la stânga. Epuizată, m-am lăsat din nou pe pat.

În momentul acela, cineva a bătut la ușă. Era Ilaria, a intrat îmbrăcată cu rochița mototolită și un aer somnoros.

— Gianni a vomitat în patul meu, a spus.

Am privit-o pieziș, apatică, fără să ridic capul. Mi-am închipuit-o bătrână, cu trăsăturile deformate, pe moarte sau deja moartă, și totuși era o bucată

din mine, copia neașteptată a fetiței care fusesem eu, care aș fi fost, de ce acel „aș fi fost”. Prin minte mi-au trecut rapid imagini neclare, fraze întregi, VP - 67

dar rostite în grabă, un șușotit. Mi-am dat seama că nu formulasem corect timpurile gramaticale, de vină era trezirea mea haotică. Timpul e o răsuflare, m-am gândit, astăzi e rândul meu, peste o clipă al fiicei mele, i se întâmplase mamei mele, tuturor strămoașelor mele, poate că încă li se întâmpla lor și mie simultan, o să se mai întâmple.

M-am hotărât să mă ridic, dar ordinea s-a suspendat într-un fel: ridică-te a rămas o intenție care mi-a plutit apatic în urechi. Să fiu fetiță, apoi tânără, așteptam un bărbat, acum îmi pierdusem soțul, o să fiu nefericită până în clipa morții, azi-noapte i-am supt pula lui Carrano din disperare, ca să alung jignirea adusă pizdei, câtă mândrie irosită.

— Vin, am zis fără să mă mișc.

— De ce ai dormit în poziția asta?

— Nu știu.

— Gianni a pus gura pe perna mea.

— Ce-i rău în asta?

— Mi-a murdărit și patul, și perna. Trebuie să-l pocnești.

M-am ridicat cu un efort de voință, era o greutate pentru care nu aveam suficiente forțe. Nu puteam concepe că-mi sunt o asemenea povară, eram mai grea decât plumbul, nu aveam chef să mă țin singură pe picioare întreaga zi. Am căscat, am întors capul mai întâi la dreapta și apoi la stânga, am încercat din nou să-mi scot inelele, dar fără sorți de izbândă.

— Dacă nu-l pedepsești, te ciupesc, m-a amenințat Ilaria.

M-am dus în camera copiilor cu mișcări studiat de lente, precedată de fiica mea care, în schimb, era agitată. Otto a lătrat, a scheunat, l-am auzit zgâriind ușa care despărțea dormitoarele de camera de zi. Gianni zăcea în patul Ilariei îmbrăcat impecabil, așa cum îl văzusem cu o seară înainte, dar transpirat, palid, ținând ochii închiși, chiar dacă, în mod evident, era treaz.

Pătura subțire era murdară, chiar și pe jos se întindea o pată gălbuie.

Nu i-am zis nimic copilului, n-am simțit nici nevoia, nici cheful. M-am dus la baie în schimb, am scuipat în chiuvetă, mi-am clătit gura. Apoi am luat o cârpă, am îmbrățișat un gest liniștit, dar chiar și gestul acela mi s-a părut prea iute, am avut impresia că, împotriva voinței mele, mă face să-mi dau ochii peste cap, îi împinge într-o parte și alta în mod necoordonat, un fel de răsucire obligată a privirii care amenința să clintească din loc peretele, oglinda, mobila, totul.

Am oftat, un oftat lung menit să-mi fixeze pupilele asupra cârpei, să

domolească senzația de panică. M-am întors în camera copiilor, m-am lăsat pe vine ca să curăț. Mirosul acid al vomei mi-a amintit de vremea alăptărilor, a păpicilor, a regurgitărilor neașteptate. M-am gândit, în timp ce ștergeam de pe podea cu mișcări lente urmele stării de rău a fiului meu, la femeia din VP - 68

Napoli cu copiii ei plângăreți, reduși la tăcere cu bomboane. De la un moment dat încolo, soția părăsită începuse să se supere pe ei. Spunea că i se imprimase din cauza lor mirosul de mamă și asta a nenorocit-o, era vina lor că soțul ei plecase. Mai întâi îți umflă burta, da, mai întâi îți îngreunează

sânii și apoi își pierd răbdarea. Astfel de cuvinte îmi aminteam eu. Mama le repeta cu voce scăzută ca să nu le aud, în mod solemn, consimțind. Dar eu tot o auzeam, chiar și acum, un fel de auz dublu, eram fetița de atunci care se juca sub masă, furam paiete pe care apoi le băgăm în gură sugându-le; și eram adulta din acea dimineață, acolo lângă patul Ilariei, mecanic ocupată cu o sarcină mizeră și totuși sensibilă la sunetul cârpei lipicioase care aluneca pe podea. Cum fusese Mario? Afectuos, mi se părea, fără să poarte semnele suferinței sau apăsării cauzate de sarcinile mele. Dimpotrivă, când eram însărcinată, voia să facem și mai des dragoste, iar eu însămi făceam mai binevoitoare ca oricând. Curățăm, acum, și între timp făceam mental socoteli fără nicio emoție. Ilaria avea un an și jumătate când Carla apăruse în viața noastră, iar Gianni avea aproape cinci. Nu mai munceam, deloc, nici măcar nu mai scriam, de cel puțin cinci ani. Trăiam într-un oraș nou, încă un oraș

nou, unde nu aveam rude cărora să le cer ajutorul, și chiar dacă le-aș fi avut, nu le-aș fi cerut, nu eram genul de persoană care cere ajutor. Făceam cumpărături, găteam, făceam ordine, îi târâm pe copii după mine din stradă

în stradă, din cameră în cameră, stoarsă, exasperată. Eram atentă la orice tip de scadențe, mă ocupam de declarația de venituri, alergam la bancă, alergam la poștă. Scriam, seara, în caietele mele, intrările și ieșirile, tot ce cheltuiam în cel mai mic detaliu, ca și cum aș fi fost o contabilă care trebuia să dea socoteală patronului firmei. Din când în când, printre cifre, scriam și despre cum mă simțeam: un cocoloș de mâncare pe care fiii mei îl mestecau în permanență; un bol alimentar făcut din materie vie care-și amesteca și înmuia încontinuu substanța ei pulsândă ca să le permită celor două

lipitoare mâncăcioase să se hrănească, impregnându-mă cu mirosul și gustul sucurilor lor gastrice. Să alăptezi, ce dezgust, o funcție animalică. Și apoi aerul expirat călduț și acrișor de după păpici. Oricât mă spălam, mirosul acela urât de mamă nu dispărea. Uneori Mario se lipea de mine, mă poseda îmbrățișându-mă adormită, obosit și el din cauza serviciului, fără emoții. O

făcea asmuțindu-se asupra trupului meu aproape indiferent, care mirosea a lapte, biscuiți, grișuri, cu o disperare a lui personală care o atingea ușor pe a mea fără să-și dea seama. Eram corpul unui incest, mă gândeam amețită de mirosul de vomă a lui Gianni, eram mama bună de violat, nu o amantă. El căuta deja în altă parte figuri mai potrivite pentru iubire, fugind de sentimentele de vinovăție, și se întrista, ofta. Carla se nimerise în casă la momentul potrivit, o ficțiune a dorinței nesatisfăcute. Pe-atunci avea cu VP - 69

treisprezece ani mai mult decât Ilaria, cu zece mai mult decât Gianni, cu șapte mai mult decât mine când o ascultam pe mama vorbind despre sărmana femeie din piața Mazzini. Mario probabil o confundase cu viitorul, dar își dorise trecutul, timpul femeii tinere pe care i-l dăruisem deja eu și de care-i era dor. Ea însăși crezuse poate că-i oferă viitorul și-l încurajase să

creadă în asta. Dar eram cu toții confuzi, eu în primul rând. Așteptam, în timp ce aveam grijă de copii, de Mario, o vreme care nu venea niciodată, vremea în care aș fi început din nou să fiu cum fusesem înainte de sarcini, tânără, subțire, energică, impudic de convinsă că mă pot transforma în cine știe ce persoană memorabilă. Nu, m-am gândit strângând cârpa și ridicându-mă cu greu: viitorul, de la un moment dat încolo, e doar nevoia de a trăi la trecut. Să refaci iute timpurile gramaticale.

VP - 70

19.

— Ce grețos, a spus Ilaria și s-a dat în spate exagerat de scârbită, în timp ce mergeam cu cârpa ca s-o clătesc la baie.

Mi-am zis că dacă m-aș fi dedicat imediat treburilor casnice obișnuite, m-aș fi simțit mai bine. Să spăl rufe. Să separ hainele albe de cele colorate. Să

pornesc mașina de spălat. Trebuia doar să liniștesc imaginea dinăuntru, gândurile. Se învălmășeau, se încălecau, fărâme de cuvinte și imagini, bâzâiau în grabă ca un roi de viespi, dădeau gesturilor mele o capacitate urâtă de a face rău. Am clătit cârpa cu grijă, apoi am dat cu săpun în jurul inelelor, al verighetei, un cristal acvamarin care fusese al mamei mele. Încet-încet, am reușit să le scot, dar nu m-am bucurat, corpul a rămas inflamat, venele nu s-au dezumflat. Am pus inelele cu un gest mecanic pe marginea chiuvetei.

Când m-am întors în camera copiilor, m-am aplecat indiferentă peste Gianni ca să-i simt fruntea cu buzele. El a gemut și a spus: