Asta nu m-a împiedicat, în aceeași seară, să aștept să adoarmă copiii pentru ca apoi să ies cu mașina și să mă învârt până spre ora unu, două
noaptea prin piața Brescia, pe bulevardul Brescia, pe bulevardul Palermo.
Am înaintat lent. În zona aceea, unitatea orașului mi s-a părut distrusă – o despicătură largă, marcată de șinele strălucitoare ale tramvaiului, îl vătăma.
Cerul negru, străpuns doar de o macara înaltă și elegantă, comprima clădirile joase și lumina bolnăvicioasă a stâlpilor, ca fundalul implacabil al unui piston în mișcare. Când prelatele albe sau albastre, deschise pe balcoane și fluturate de adierea vântului, se izbeau de farfuriile gri ale antenelor parabolice, se auzeau un fel de pocnituri. Am parcat, m-am plimbat pe străzi cu o îndârjire plină de ranchiună. Speram să-i întâlnesc pe Mario și pe amanta lui. Îmi doream. Mă gândeam să-i pot surprinde când se dădeau jos din Volkswagenul ei, la întoarcere de la film sau restaurant, veseli așa cum fuseserăm el și cu mine cel puțin până când se născuseră
copiii. Dar nimic: un șir de mașini goale, prăvălii închise, un bețiv ghemuit într-un ungher. După câteva clădiri restaurate recent veneau construcții părăginite, însuflețite de voci străine. Am citit pe acoperișul de țigle al unei construcții joase, cu galben: Silvano liber. El liber, noi liberi, toți liberi.
Dezgust al frământărilor care înlănțuie, legături ale vieții apăsătoare. M-am sprijinit vlăguită de peretele vopsit în albastru al unei clădiri de pe strada Alessandria, cu litere gravate în piatră, „Grădinița Principe di Napoli”. Iată
unde mă aflam, auzeam tare accente din sud în minte, orașe depărtate se îmbinau dintr-odată, imaginea albastră a mării și cea albă a Alpilor. Sărmana din piața Mazzini, cu treizeci de ani în urmă, se sprijinea, la fel ca mine acum, de un zid, de un perete, când i se tăia respirația din cauza disperării. Nu reușeam, ca ea de altfel, să simt alinarea revoltei, a răzbunării. Chiar dacă
Mario și noua lui iubită ar fi stat, într-adevăr, pitiți într-una dintre acele clădiri – în casa impunătoare care dădea spre o curte vastă, cu inscripția
„aluminiu” la intrare, cu pereții groși ai balcoanelor cu prelate –, sigur ar fi învăluit cu acea prelată impermeabilă, care obstrucționa privirile indiscrete ale vecinilor, fericirea lor de a fi împreună, iar eu nu puteam face nimic, nimic, cu toată suferința mea, cu toată mânia mea, ca să sfâșii paravanul în spatele căruia se ascundeau și să apar în fața lor, ca să-i fac nefericiți cu nefericirea mea.
Am hoinărit pe străzi negre-violet, cu certitudinea smintită (acele certitudini fără nicio bază pe care le numim premoniții, debușeul fantastic al dorințelor noastre) că erau pe acolo, pe undeva, în spatele unei uși de intrare, după un colț, în spatele unei ferestre și poate chiar mă și vedeau și VP - 33
se retrăgeau ca niște criminali fericiți de crimele lor.
Dar n-am izbutit nimic, m-am întors acasă spre ora două, sleită de dezamăgire. Am parcat pe bulevard, am urcat spre piațetă, am văzut silueta lui Carrano care se îndrepta spre intrare. Cutia instrumentului îi ieșea ca un spin de după umerii încovoiați.
Am avut impulsul să-l strig, nu mai suportam singurătatea, aveam nevoie să vorbesc cu cineva, să mă cert, să țip. Am grăbit pasul ca să-l ajung din urmă, dar el dispăruse deja dincolo de ușă. Și dacă aș fi început să alerg (și nu aveam curaj, mă temeam să nu se distrugă asfaltul, parcul, fiecare trunchi de copac, chiar și luciul negru al râului), n-aș fi reușit să-l prind din urmă
înainte să intre în lift. Mă pregăteam oricum s-o fac când am văzut că era ceva pe jos, sub stâlpul cu două felinare.
M-am aplecat, era anvelopa de plastic a unui permis de conducere. Am deschis-o, am văzut fața muzicianului, dar mult mai tânăr: Aldo Carrano; se născuse într-un mic sat din sud; după data lui de naștere rezulta că avea aproape cincizeci și trei de ani, urma să-i împlinească în august. Acum aveam o scuză plauzibilă să-i sun la ușă.
Am pus în buzunar documentul, am intrat în lift, am apăsat butonul cu numărul patru.
Liftul mi s-a părut mai lent decât de obicei, zumzăitul din liniștea absolută
mi-a accelerat ritmul bătăilor inimii. Dar când s-a oprit la etajul al patrulea, m-a cuprins panica, n-am ezitat o clipă și am apăsat butonul cu numărul cinci.
Acasă, acasă imediat. Dacă se treziseră copiii, dacă mă căutaseră prin camerele pustii? Lui Carrano aveam să-i dau înapoi permisul a doua zi. De ce să bat la ușa unui străin la ora două noaptea?
O învălmășeală de animozități, de sentimente revanșarde, necesitatea de a pune la încercare puterea jignită a trupului meu îmi mistuiau orice rămășiță de bun-simț.
Da, acasă.
VP - 34
10.
A doua zi, Carrano și permisul lui de conducere au alunecat, cu ceva rezistență, în uitare. Copiii tocmai plecaseră la scoală când mi-am dat seama că în casă era o invazie de furnici. Se întâmpla în fiecare an în anotimpul acela, cum dădea căldura. În șiruri dese înaintau de pe ferestre, de pe balcon, se iveau de sub parchet, se piteau în mare grabă din nou în crăpături, mărșăluiau spre bucătărie, spre zahăr, pâine, gem. Otto le amușina, lătra și, fără să vrea, le căra în toate colțurile casei, ascunse în blana lui.
Am dat fuga să iau mopul și am spălat foarte bine fiecare cameră. Am stors o coajă de lămâie în locurile care mi se păreau mai expuse. Am așteptat apoi, foarte agitată. Cum au reapărut, am identificat cu precizie locurile de acces în apartament, nenumăratele locuri pe unde intrau, pe unde ieșeau, și le-am umplut cu talc. Când mi-am dat seama că nici talcul, nici lămâia nu erau suficiente, am hotărât să trec la un insecticid, deși mă temeam pentru sănătatea lui Otto, care lingea totul și pe toată lumea, fără să deosebească ce e sănătos și ce e nociv.
M-am dus să scotocesc în debara și am găsit acolo un spray. Am citit cu atenție instrucțiunile, l-am închis pe Otto în camera copiilor și am stropit cu lichid toxic prin toate colțurile casei. Nu mi-a plăcut să fac asta, simțeam că
spray-ul putea să fie foarte bine prelungirea vie a trupului meu, un pulverizator al amărăciunii manifeste în corp. Apoi am așteptat, încercând să nu bag în seamă lătrăturile lui Otto care râcâia la ușă. M-am dus pe balcon ca să nu respir aerul otrăvit din casă.
Balconul se întindea în gol ca o trambulină peste o piscină. Era o zăpușeală care apăsa greu peste copacii nemișcați din parc, încleșta sclipirea azurie a fluviului Pad, iolele gri sau albastru-deschis ale vâslașilor și arcadele podului Prințesa Isabella. Jos l-am văzut pe Carrano care se învârtea aplecat pe bulevard, în căutarea, evident, a permisului lui de conducere.
— Domnule! Domnule Carrano! am strigat.
Dar am avut mereu o voce domoală, nu știu să zbier, cuvintele îmi cad la mică distanță, ca pietrișul aruncat de mâna unui copil. Voiam să-i spun că
documentul lui era la mine, dar el nici măcar nu s-a întors. Atunci am rămas în tăcere să-l privesc de la etajul al cincilea – slab, dar lat în umeri, cu părul grizonant și des. Simțeam în mine o ostilitate tot mai mare față de el, cu atât mai îndârjită cu cât știam că e irațională. Cine știe ce secrete de om singur VP - 35
avea, poate obsesia masculină pentru sex, cultul până la vârstă înaintată al pulii. Nici el nu vedea probabil mai departe de jetul lui tot mai slab de spermă, era fericit numai când putea să constate că i se mai scula, ca frunzele muribunde ale unei plante ofilite care primește apă. Necioplit cu trupurile de femeie de care avea parte, grăbit, murdar, cu siguranță avea ca unic scop să nimerească ținte ca într-un poligon, să pătrundă într-o pizdă
roșie ca într-o idee fixă înconjurată de cercuri concentrice. Cu atât mai bine dacă smocul de păr e tânăr și lucios, ah, calitatea unui cur ferm. Așa gândea, i-am atribuit acele gânduri, iar pe mine m-au traversat zvâcnete scurte și intense de mânie. Mi-am revenit numai când, privind jos, mi-am dat seama că silueta ca o lamă subțire și neagră a lui Carrano nu mai tăia bulevardul.
Am intrat, mirosul de insecticid se atenuase. Am măturat dârele negre de furnici moarte, am spălat din nou plină de elan, cu buzele țuguiate, podelele, m-am dus să-l eliberez pe Otto care chelălăia disperat. Dar am observat cu dezgust că acum camera copiilor era invadată. Dintre stinghiile desprinse ale vechiului parchet ieșeau înșirate, cu foarte hotărâtă energie, patrule negre într-o fugă disperată.
M-am apucat din nou de treabă, nu aveam încotro, dar fără chef deja, descurajată de senzația unui lucru inevitabil, cu atât mai neplăcută pentru mine, cu cât acel furnicar mi se părea că-și cere dreptul la o viață activă și intensă care nu cunoaște obstacole, ci, dimpotrivă, la fiecare piedică, etalează o încăpățânată și nemiloasă voință de a face cum vrea el.
După ce am dat cu insecticid și în camera aceea, i-am pus lesa lui Otto și l-am lăsat să mă târască în jos pe scări, de la un palier la altul, gâfâind.
VP - 36
11.
Câinele înainta pe bulevard, enervat de frâna pe care i-o impuneam, de mușcătura zgărzii. Am trecut prin fața ciotului de submarin verde care-i plăcea mult lui Gianni, am intrat în tunelul plin de inscripții obscene, am urcat spre păduricea de pini. La ora aceea, mamele – grupuri compacte de mămici vorbărețe – stăteau la umbra copacilor, într-un cerc de cărucioare asemănător cu al acelora dintr-un bivuac din filmele western, sau își supravegheau copiii de câțiva ani care trăncăneau și se jucau cu mingea puțin mai departe. Cele mai multe nu agreau câinii lăsați liberi. Își proiectau spaimele asupra animalelor, se temeau să nu-i muște pe copii sau să nu murdărească locurile de joacă.
Câinele-lup suferea, voia să alerge și să se joace, dar nu știam ce să fac. Mă
