I-am lăsat pe copii în bucătărie și m-am dus să văd dacă banii erau în locul unde îi puneam de obicei. Erau. În schimb, n-am găsit bijuteriile bunicii lui Mario. Nu erau la locul lor, în sertarul noptierei, și în niciun alt loc din casă.

VP - 41

13.

Mi-am petrecut noaptea și zilele care au urmat captivă în gânduri. Mă

simțeam implicată pe două fronturi: să țin pe loc realitatea mărginind fluxul imaginilor mentale și al gândurilor; să încerc între timp să-mi adun curajul, închipuindu-mi că sunt salamandra care știe să treacă prin foc fără să simtă

durere.

Nu sucomba, mă îmboldeam. Luptă. Mă temeam mai ales de incapacitatea mea tot mai mare de a mă opri într-un gând, de a mă concentra la o acțiune necesară. Mă speriau torsiunile bruște, necontrolate. Mario, scriam ca să-mi fac curaj, n-a luat după el lumea, s-a luat numai pe sine. Și tu nu ești o femeie de acum treizeci de ani. Tu aparții prezentului, agață-te de el, nu da înapoi, nu te pierde, ține-te tare. Mai ales nu te abandona unor monologuri împrăștiate sau defăimătoare sau furioase. Șterge semnele de exclamație. El a plecat, tu rămâi. N-o să te mai bucuri de strălucirea ochilor lui, a cuvintelor, și ce-i cu asta? Organizează-ți apărarea, păstrează-ți integritatea, nu te lăsa distrusă ca un obiect decorativ, nu ești un bibelou, nicio femeie nu e un bibelou. La femme rompue, ah, rompue, înfrântă pe dracu’. Obligația mea, mă gândeam, e să demonstrez că poți rămâne sănătoasă la minte. Să

mi-o demonstrez mie, nimănui altcuiva. Dacă sunt expusă gușterilor, o să mă

lupt cu gușterii. Dacă sunt expusă furnicilor, o să mă lupt cu furnicile. Dacă

sunt expusă hoților, o să mă lupt cu hoții. Dacă sunt expusă mie însămi, o să

mă lupt cu mine.

Între timp mă întrebam: cine a venit în casa asta, cine a luat tocmai cerceii și nimic altceva. Îmi răspundeam: el. A luat cerceii familiei sale. Vrea să mă

facă să înțeleg că nu mai sunt sânge din sângele lui, m-a transformat într-o străină, m-a îndepărtat definitiv de el.

Dar apoi mă răzgândeam, ideea aia mi se părea prea insuportabilă. Îmi spuneam: fii atentă. Rămâi la hoți. Toxicomani poate. Împinși de nevoia urgentă a unei doze. Posibil, probabil. Și, de teamă că exagerez cu fantezia, mă opream din scris, mă duceam la ușa casei, o deschideam, o închideam fără s-o trântesc. Apoi apucam mânerul, trăgeam spre mine cu putere și da, ușa se deschidea, încuietoarea nu ținea, prinderea era uzată, ivărul abia intra, doar un milimetru. Părea închisă, dar era suficient să tragi de ea și se deschidea. Apartamentul, viața mea și a copiilor mei, totul era deschis, expus zi și noapte oricui.

Am ajuns repede la concluzia că trebuia să schimb broasca. Dacă în casă

VP - 42

intraseră hoții, se puteau întoarce. Dacă intrase Mario, pe furiș, tocmai, ce îl deosebea de un hoț? Dimpotrivă, era mai rău. Să intre pe ascuns în propria casă. Să scotocească în locurile cunoscute, să citească, eventual, descătușările mele, scrisorile mele. Inima îmi exploda în piept de mânie. Nu, n-ar mai fi trebuit niciodată să treacă pragul acela, niciodată, copiii înșiși ar fi fost de acord cu mine, nu se vorbește cu un tată care pătrunde în casă pe furiș și nu lasă nici măcar o urmă, nu un salut, nu un la revedere, nici măcar un ce faceți.

Astfel, chiar pe acest val, când al resentimentelor, când doar al îngrijorării, am avut convingerea că trebuia să pun o nouă broască la ușă.

Dar – mi-au explicat vânzătorii cu care am vorbit – oricât ar fi închis broaștele cum trebuiau ușa cu plăcuțele, șildurile, rozetele, cilindrii și clapele, toate însă, dacă se dorea, puteau fi descuiate, forțate. M-au sfătuit așadar, pentru liniștea mea, să blindez ușa.

Am șovăit mult timp, nu puteam cheltui bani cu inima împăcată. Odată cu dezertarea lui Mario era simplu de prevăzut că situația mea financiară o să

se înrăutățească. Totuși, în cele din urmă, m-am hotărât și am început să

umblu prin magazine specializate, comparând prețuri și performanțe, avantaje și dezavantaje. La final, după săptămâni de cercetări obsesive și negocieri, m-am decis și, astfel, într-o dimineață au venit acasă doi muncitori, unul în jur de vreo treizeci de ani, altul în jur de vreo cincizeci de ani, amândoi puțind a tutun.

Copiii erau la școală, Otto lenevea într-un colț, complet indiferent față de cei doi străini, eu am început să mă simt imediat stingheră. Asta m-a enervat, fiecare modificare a purtării mele obișnuite mă enerva. În trecut fusesem întotdeauna amabilă cu oricine ar fi bătut la ușă: angajați de la gaze, de la lumină, administratorul blocului, un instalator, tapițerul, chiar și vânzătorii ambulanți și agenții imobiliari în căutare de apartamente de vânzare. Mă simțeam o femeie încrezătoare, uneori chiar schimbam două

vorbe cu străinii, îmi plăcea să mă arăt, în mod senin, curioasă în legătură cu viețile lor. Eram atât de sigură pe mine, că-i lăsam să intre în casă, închideam ușa, întrebam uneori dacă voiau ceva de băut. Pe de altă parte, comportamentul meu era probabil, în general, atât de amabil și totodată atât de distant, încât niciunuia dintre vizitatori nu-i trecuse niciodată prin minte să rostească vreo frază ofensatoare sau să folosească vorbe cu sens dublu ca să vadă cum reacționam și să evalueze disponibilitatea mea sexuală. Aceia doi, în schimb, au început imediat să schimbe între ei fraze aluzive, să se hlizească, să cânte cu jumătate de gură cântece vulgare în timp ce munceau fără chef. Atunci m-a apucat îndoiala că în corpul meu, în gesturi, în priviri era ceva ce nu mai controlam. Am devenit agitată. Ce anume se citea pe VP - 43

mine? Că nu dormeam cu un bărbat de aproape trei luni? Că nu sugeam pula, că nu-mi lingea nimeni pizda? Că nu mi-o trăgeam? De aceea ăia doi nu făceau decât să-mi vorbească râzând despre chei, despre găurile cheii, despre broaște? Ar fi trebuit să mă blindez și eu, să fiu indescifrabilă. Am devenit tot mai agitată. În vreme ce ciocăneau cu energie și între timp fumau fără să-mi ceară permisiunea și împrăștiau prin casă un miros supărător de transpirație, eu nu știam ce să fac.

M-am retras în bucătărie luându-l pe Otto după mine, am închis ușa, m-am așezat la masă, am încercat să citesc ziarul. Dar nu eram atentă, făceau prea mult zgomot. Atunci am lăsat baltă ziarul, am început să gătesc. Dar pe urmă m-am întrebat de ce mă purtam așa, de ce mă ascundeam în casa mea, ce sens avea, ajunge. După un scurt timp m-am întors în vestibul, unde cei doi își făceau de lucru între casă și palier, fixând ușa blindată pe vechile canaturi.

Am adus niște beri, am fost întâmpinată cu un entuziasm prost stăpânit.

În special cel mai în vârstă a început din nou cu limbajul lui în mod vulgar aluziv, poate că voia doar să fie spiritual și aia era singura formă de ironie de care era capabil. Fără să mă gândesc prea mult – era aerul suflat în corzile vocale –, i-am răspuns râzând cu o glumă aluzivă și mai grosolană și, pentru că mi-am dat seama că-i surprinsesem pe amândoi, n-am așteptat să

răspundă, ci am exagerat într-un mod atât de impudic, încât s-au privit perplecși, au zâmbit cu jumătate de gură, au lăsat berea băută pe jumătate și s-au pus pe muncit mai iute.

După o vreme, s-au auzit doar lovituri înverșunate cu ciocanul. Mi-a revenit, pe neașteptate, senzația de disconfort și de data asta, a fost insuportabilă. M-a cuprins o rușine teribilă că stăteam acolo, așteptând parcă alte vulgarități care nu veneau. A trecut un lung interval stânjenitor, cel mult mi-au cerut să le dau vreun obiect, o unealtă, dar fără măcar să

schițeze un zâmbet, cu exagerată politețe. După scurt timp, am strâns sticlele și paharele, m-am întors în bucătărie. Ce mi se întâmpla? Urmăream, servil, practica autodegradării, mă dădusem bătută, nu mai încercam să

găsesc o nouă măsură, propria mea măsură?

La un moment dat, cei doi m-au strigat. Terminaseră. Mi-au arătat cum funcționa, mi-au înmânat cheile. Cel mai în vârstă a spus că dacă

întâmpinam probleme, nu aveam decât să telefonez și mi-a întins cu degetele lui mari și murdare cartea de vizită. Mi s-a părut că acum mă

privește din nou cu insistență, dar n-am reacționat. I-am acordat cu adevărat atenție numai când a băgat din nou cheile în cele două yale strălucitoare, ca niște sori pe panoul negru ale ușii, și a insistat mult în legătură cu poziția.

— Asta trebuie băgată pe verticală, a spus, asta pe orizontală.

VP - 44

L-am privit perplexă, el a adăugat:

— Atenție, că se poate strica mecanismul.

A filosofat din nou, amuzându-se impertinent:

— Încuietorile trebuie folosite des. Trebuie să recunoască mâna stăpânului.

A încercat mai întâi o cheie, apoi pe cealaltă, mi s-a părut că el însuși trebuie să forțeze un pic. Am cerut să încerc și eu. Am încuiat și apoi am descuiat ambele yale cu un gest hotărât, fără dificultate.

— Doamna chiar are o mână foarte sigură, a zis cel mai tânăr cu o privire galeșă.

I-am plătit și au plecat. Am închis ușa și m-am sprijinit cu spatele de ea, simțind vibrațiile lungi, vii, ale canaturilor, până s-au stins și totul a devenit din nou liniștit.

VP - 45

14.

La început n-au fost poticneli cu cheile. Intrau ca unse în yale, se roteau cu declicuri ferme, iar eu am căpătat obiceiul, întorcându-mă acasă, să mă

încui mereu cu cheia, ziua, noaptea, nu mai voiam să am parte de surprize.

Dar curând ușa a devenit ultima mea preocupare, trebuia să am grijă de multe lucruri, ca să nu uit să fac una și alta, puneam bilețele peste tot. N-am mai fost atentă, așadar, și am început să le încurc: foloseam cheia pentru yala de sus în cea de jos și invers. Forțam, insistam, mă enervam. Ajungeam încărcată cu sacoșe de la cumpărături, scoteam cheile și greșeam, greșeam, greșeam. Atunci mă sileam să mă concentrez. Mă opream, respiram adânc de câteva ori.

Recapătă-ți atenția, îmi spuneam. Și, cu gesturi lente, alegeam cu grijă