L-am studiat în timp ce, înalt, părând și mai înalt de la profilul cutiei VP - 14
instrumentului, slab și totuși cu pași apăsați, cu părul grizonant, traversa piața. Brusc, mersul lui negrăbit parcă s-a încordat, s-a zbătut să nu alunece.
S-a oprit, și-a privit talpa pantofului drept, a tras câteva înjurături. Apoi a băgat de seamă prezența mea, a spus supărat:
— Ați văzut, mi-am distrus pantoful.
Nu exista nicio dovadă că aveam vreo vină, totuși i-am cerut imediat scuze stingherită și am început să strig în grabă Otto, Otto, ca și cum câinele ar fi trebuit să se justifice direct în fața vecinului nostru și să mă scape astfel de orice suspiciune. Dar Otto, de o culoare gălbuie, a trecut în viteză prin petele de lumină ale stâlpilor și apoi a dispărut în întuneric.
Muzicianul și-a frecat nervos talpa pe iarba de pe marginea bulevardului, apoi a studiat-o cu meticuloasă atenție.
— Nu e nevoie să vă scuzați, doar duceți-vă câinele în altă parte. Sunt oameni care s-au plâns…
— Îmi pare rău, soțul meu de obicei este atent…
— Soțul dumneavoastră, mă scuzați, e un tip prost educat…
— Dumneavoastră sunteți acum cel prost educat, am răspuns vehement, și apoi nu suntem singurii care avem câine.
El a clătinat din cap, a făcut un gest larg care însemna că nu voia să se certe, a bombănit:
— Spuneți-i soțului dumneavoastră să nu exagereze. Cunosc persoane care n-ar ezita să umple zona asta cu chiftele otrăvite.
— Nu-i spun nimic soțului meu, am exclamat mânioasă.
Și am adăugat inadecvat, doar ca să-mi amintesc mie însămi:
— Nu mai am soț.
În acel moment l-am lăsat baltă acolo, în mijlocul bulevardului și am început să alerg pe pajiște, în zona neagră cu tufișuri și copaci, strigând Otto din toți rărunchii, ca și cum bărbatul acela ar fi voit să mă urmărească și aș fi avut nevoie de câine ca să mă apăr. Când m-am răsucit, gâfâind, am văzut că
muzicianul își studia pentru ultima oară talpa pantofilor și apoi dispărea spre ușa blocului cu mersul lui vlăguit.
VP - 15
4.
În zilele următoare, Mario nu și-a făcut apariția. Oricât îmi impusesem un comportament anume și oricât mă străduiam să evit să-i sun pe prietenii noștri comuni, n-am rezistat și am telefonat oricum.
Am aflat că nimeni nu știa nimic despre soțul meu, părea că nu-l văzuseră
de zile în șir. Atunci i-am anunțat pe toți, cu ranchiună, că mă părăsise pentru altă femeie. Credeam că-i iau prin surprindere, dar am avut impresia că nu se miră deloc. Când am întrebat, prefăcându-mă indiferentă, dacă știau cine era amanta lui, câți ani avea, cu ce se ocupa, dacă el locuia deja în casa ei, am primit doar răspunsuri evazive. Un coleg de-al lui de la Politehnică, pe nume Farraco, a încercat să mă consoleze spunând:
— E vârsta, Mario are patruzeci de ani, se întâmplă.
N-am suportat și am șuierat perfid:
— Da? Atunci ți s-a întâmplat și ție? Li se întâmplă tuturor celor de vârsta voastră, fără excepție? Și cum de tu locuiești încă împreună cu soția ta? Lasă-mă să vorbesc un pic cu Lea, vreau să-i spun că ți s-a întâmplat și ție!
N-ar fi trebuit să reacționez așa. O altă regulă era să nu devin odioasă. Dar nu reușeam să mă stăpânesc, simțeam imediat cum începe să-mi clocotească
sângele, ceea ce mă făcea să asurzesc imediat, să simt cum îmi ard ochii.
Prudența celorlalți și însăși dorința mea de a-mi păstra calmul mă călcau pe nervi. Simțeam cum mi se strânge respirația în gâtlej, se pregătește să
vibreze în cuvinte mânioase. Aveam nevoie să mă iau la harță și, într-adevăr, m-am certat mai întâi cu prietenii noștri de sex masculin, apoi cu consoartele sau concubinele lor, în cele din urmă am început să mă
războiesc cu oricine încerca, bărbat sau femeie, să mă ajute să accept ce se întâmpla cu viața mea.
A încercat cu răbdare mai ales Lea, soția lui Farraco, o femeie predispusă
să medieze și să caute soluții, atât de înțeleaptă, atât de înțelegătoare, încât să te superi pe ea părea un afront adus grupului restrâns de oameni mânați de bune sentimente. Dar n-am reușit să mă înfrânez, am început repede să-mi pierd încrederea și în ea. M-am convins că, imediat după ce vorbea cu mine, dădea fuga la soțul meu și amanta lui să le povestească de-a fir a păr cum reacționam, cum mă descurcam cu copiii și cu câinele, de cât timp aș
mai fi avut nevoie ca să accept situația. Astfel, am încetat brusc să mă
întâlnesc cu ea, am rămas fără nicio prietenă la care să apelez.
Am început să mă schimb. În decursul unei luni am pierdut obiceiul de a VP - 16
mă machia cu grijă, am trecut de la un limbaj elegant, atent să nu-mi rănească semenii, la un mod de a mă exprima mereu sarcastic, întrerupt de râsete un pic deșănțate. Încet-încet, în ciuda rezistenței mele, am cedat și în fața limbajului obscen.
Vulgaritatea îmi venea pe buze cu naturalețe, mi se părea că-mi folosește să le comunic puținilor cunoscuți care încă încercau, cu nepăsare, să mă
consoleze, că nu eram una care se lasă înșelată cu vorbe frumoase. Cum deschideam gura, îmi venea cheful să-mi bat joc, să-i defăimez, să mânjesc reputația lui Mario și a curvei lui. Detestam gândul că el știa totul despre mine în timp ce eu nu știam aproape nimic despre el. Mă simțeam ca un orb care se știe observat chiar de cei pe care ar vrea să-i spioneze în fiecare detaliu. Cum era posibil – mă întrebam cu o ranchiună crescândă – ca oameni perfizi cum e Lea să-i poată relata totul despre mine soțului meu, iar eu să nu reușesc să aflu nici măcar cu ce tip de femeie hotărâse să se fută, pentru cine mă părăsise, ce avea aia în plus față de mine? E numai vina spionilor, mă gândeam, falșii prieteni, persoanele care trec mereu de partea celui care se bucură de plăcerile vieții liberi și fericiți, niciodată de partea celor nefericiți. Știam asta foarte bine. Preferau cuplurile noi, mereu vesele, mereu hoinărind până noaptea târziu, cu fețele satisfăcute ale oamenilor care nu fac altceva decât să și-o tragă. Se sărutau, se mușcau, se lingeau și sugeau ca să savureze gustul pulei, al pizdei. Numai asta îmi imaginam de-acum despre Mario și noua lui iubită: cum și cât se futeau. Mă gândeam la asta zi și noapte și între timp, prizonieră a gândurilor mele, mă neglijam, nu mă pieptănam, nu mă spălam. Cât și-o trăgeau – mă întrebam cu insuportabilă durere – cum, unde. Astfel, cei foarte puțini oameni care încercau încă să mă ajute s-au retras, până la urmă, și ei, le era greu să mă
suporte. M-am trezit singură și speriată de propria mea disperare.
VP - 17
