multe – recunoșteam –, iar eu tocmai asta făceam, le analizam atent pe ale noastre ca să le elimin și să ieșim la liman. Important era să mă asculte, să-mi spună că are intenția să participe la efortul meu de a mă autoanaliza. Era singurul lucru real pe care mă simțeam în stare să i-l cer. Nu suportam că nu mai dă semne de viață, nu trebuia să mă lipsească de o confruntare necesară
pentru mine, îmi datora un strop de atenție, cu ce curaj mă lăsa singură, copleșită, privind la microscop, an după an, viața noastră împreună. Nu era important – îi scriam mințind – ca el să trăiască din nou împreună cu mine și copiii noștri. Urgența pe care o aveam era alta, urgența era să înțeleg. De ce renunțase cu atâta ușurință la cincisprezece ani de sentimente, emoții, iubire? Timpul vieții mele fusese confiscat de el – timp, timp – doar ca să se elibereze de toate acestea cu lejeritatea unui capriciu. Ce decizie nedreaptă, unilaterală. Să alungi trecutul, suflând ca peste o gâză urâtă care ți s-a așezat pe mână. Trecutul meu, nu doar al lui, ajungând la destrămarea aceea. Îl rugam, îl imploram să mă ajute să înțeleg dacă timpul acela avusese măcar o consistență, și din ce moment începuse să se dizolve și dacă, în fine, fusese, într-adevăr, o irosire de ore, luni și ani, sau, în schimb, o semnificație secretă
l-ar salva și ar face din el o experiență capabilă să rodească din nou. Îmi era necesar, urgent să știu, conchideam. Doar știind puteam să-mi revin și să
supraviețuiesc chiar și fără el. Dar așa, în confuzia vieții haotice, mă ofileam, mă uscam, eram uscată ca o cochilie pe plajă vara.
Când pe degetele umflate se imprima apăsarea pixului, până la durere, și ochii mi se încețoșau de prea mult plâns, mă duceam la fereastră. Simțeam adierea vântului care se izbea de copacii din parc sau întunericul mut al nopții, vag luminată de stâlpii a căror strălucire era umbrită de frunziș. În acele ore lungi am stat de strajă durerii, am vegheat împreună cu o mulțime de cuvinte moarte.
VP - 21
7.
În schimb, ziua eram surescitată și din ce în ce mai zăpăcită, îmi impuneam să fac tot felul de lucruri, alergam dintr-un capăt în celălalt al orașului cu treburi absolut deloc urgente, dar pe care le abordam cu energia situațiilor critice. Voiam să par că mă anima cine știe ce determinare, însă
îmi controlam prost corpul, în spatele acelui spirit activ trăiam ca o somnambulă.
Torino mi se părea o mare fortăreață cu zidurile trainice, cu pereți de un cenușiu-înghețat pe care soarele primăvăratic nu reușea să-l încălzească. În zilele însorite, când pe străzi se întindea o lumină rece, pe mine mă treceau sudorile unei stări de indispoziție. Dacă ieșeam pe jos, mă izbeam de lucruri sau persoane, mă așezam deseori unde se nimerea ca să mă liniștesc. Cu mașina dădeam numai de necazuri, uitam că sunt la volan. Strada era înlocuită imediat cu amintiri foarte vii ale trecutului sau cu fantezii intense și loveam cu ușurință apărătorile de noroi ale altor mașini sau frânam în ultima clipă, dar cu furie, ca și cum realitatea ar fi fost inoportună și ar fi intervenit în descompunerea unei lumi trecute și evocate, unica, în acel moment, care conta pentru mine.
În acele cazuri mă dădeam jos ca turbată, mă certam cu persoana de la volanul mașinii pe care o tamponasem, insultam zbierând, dacă era de sex masculin îi spuneam că naiba știe ce avea în minte, în mod sigur porcării, vreo iubită puștoaică.
M-am speriat cu adevărat numai atunci când, într-o clipă de neatenție, îi îngăduisem Ilariei să stea lângă mine. Conduceam pe bulevardul Massimo D’Azeglio, eram în dreptul liceului Galileo Ferraris. În ciuda soarelui, burnița și nu știu la ce mă gândeam, poate că mă întorsesem spre fetiță să verific dacă-și pusese centura, poate că nu. Cert e că am văzut abia în ultimul moment semaforul roșu, umbra unui om costeliv care traversa pe zebră.
Bărbatul se uita fix în fața lui, mi s-a părut că e Carrano, vecinul meu. Poate că era el, dar fără instrument, cu capul plecat, părul cărunt. Am călcat frâna, mașina s-a oprit cu un scârțâit lung și tânguitor la câțiva centimetri de el, Ilaria s-a lovit cu fruntea de parbriz, mici crăpături s-au ramificat în geam, pielea ei a căpătat imediat o nuanță lividă.
Urlete, plânsete, am auzit vuietul tramvaiului în dreapta mea, forma lui gri-galbenă a trecut dincolo de trotuar, dincolo de grilaj, depășindu-mă. Am rămas mută, la volan, în timp ce Ilaria mă lovea furioasă cu pumnul și zbiera: VP - 22
— M-am lovit din cauza ta, proasto, m-am lovit din cauza ta!
Cineva mi-a spus ceva de neînțeles, poate chiar vecinul meu de bloc, admițând că despre el era vorba. Mi-am revenit, am răspuns jignitor. Apoi am îmbrățișat-o pe Ilaria, am verificat să nu-i curgă sânge, am urlat la claxoanele care se auzeau insistente, i-am respins pe trecătorii enervant de săritori, o confuzie de umbre și de sunete. Am părăsit mașina, am luat-o pe Ilaria în brațe, am căutat niște apă. Am traversat linia de tramvai și m-am dus, fără să gândesc, spre o toaletă publică gri cu o siglă veche pe care scria casa del fascio1. Apoi m-am răzgândit, ce făceam, m-am întors. M-am așezat pe banca din stația de tramvai cu Ilaria în brațe care țipa, respingând cu gesturi tăioase umbrele și vocile care se înghesuiau în jurul meu. După ce am liniștit-o pe fetiță, m-am hotărât să mă duc la spital. Îmi amintesc că am avut, clar, un singur gând, în mod insistent: cineva o să-i spună lui Mario că fiica lui s-a lovit și atunci o să-și facă apariția.
Dar Ilaria s-a dovedit a fi într-o stare perfectă. Mult timp însă și cu o anume mândrie, s-a plimbat cu un cucui vinețiu în mijlocul frunții, nimic îngrijorător pentru nimeni, cu atât mai puțin pentru tatăl ei, admițând că-i spusese cineva despre asta. Singura amintire enervantă din ziua aceea a rămas gândul meu, o dovadă de meschinărie disperată, dorința nesocotită
de a folosi fetița ca să-l aduc pe Mario înapoi acasă și să-i spun: vezi ce se poate întâmpla dacă nu ești aici? E limpede în ce direcție mă împingi, zi după
zi? Mi-a fost rușine. Pe de altă parte, n-aveam încotro, nu mă gândeam decât cum să devină din nou al meu. Imediat m-a apucat următoarea obsesie: să-l întâlnesc, să-i spun că nu mai puteam, să-i arăt în ce hal ajungeam fără el.
Eram sigură că, orbit de cine știe ce sentiment, își pierduse capacitatea de a ne situa pe mine și copiii noștri în realitate și-și imagina că noi trăim în continuare ca întotdeauna, fără probleme. Credea, probabil, și că suntem un pic ușurați, pentru că, în sfârșit, eu nu mai trebuia să mă ocup de el, iar copiii nu mai erau nevoiți să se teamă de autoritatea lui. Gianni, în fine, nu mai era certat dac-o lovea pe Ilaria, Ilaria nu mai era certată dacă-și chinuia fratele și toți trăiam – noi într-o parte, el în alta – cu seninătate. Trebuia – îmi spuneam – să-i deschid ochii. Dacă ne-ar fi văzut, dac-ar fi putut lua aminte de starea casei, dac-ar fi putut urmări timp de o zi cum devenise viața noastră – dezordonată, agitată, tensionată ca o sârmă care sfâșie carnea –
dac-ar fi putut citi scrisorile mele și înțelege ce efort serios făceam să
identific necazurile din relația noastră, speram să se convingă că trebuie să
se întoarcă imediat la familia lui.
1 Clădirile construite în toată Italia, care fuseseră sediul Partidului Național Fascist. (N. red.) VP - 23
În fine, nu ne-ar fi părăsit niciodată dac-ar fi știut în ce stare ne aflăm.
Primăvara însăși, de-acum în toi și care poate lui, oriunde ar fi fost, i se părea probabil un anotimp splendid, pentru noi era doar un fundal de neplăceri și extenuare. Zi și noapte, parcul părea că înaintează spre casa noastră, ca și cum ar fi voit s-o devoreze între ramuri și frunze. Polenul se izbea de bloc, îl făcea pe Otto s-o ia razna de atâta energie vitală. Ilariei i s-au umflat pleoapele, Gianni avea erupții în jurul nărilor și în spatele urechilor.
Eu însămi, de oboseală, de epuizare, tot mai des ațipeam la zece dimineața și abia mă trezeam la timp să alerg să iau copiii de la școală, astfel încât, temându-mă că nu mă pot trezi când trebuia din acel somn neașteptat, am început să le creez obiceiul de a se întoarce singuri acasă.
Pe de altă parte, somnul din timpul zilei, care înainte mă alarma ca un simptom de boală, acum îmi plăcea, îl așteptam. Uneori mă trezea sunetul îndepărtat al soneriei. Erau copiii care băteau în ușă cine știe de când. O
dată, când am deschis cu mare întârziere, Gianni mi-a zis:
— Am crezut că ai murit.
VP - 24
8.
Într-una din acele dimineți petrecute dormind, am simțit că mă trezește brusc ceva, ca înțepătura unui ac. Am crezut că e deja ora la care se întorceau copiii, am verificat ceasul, era devreme. Mi-am dat seama că mă
trezise soneria mobilului. Am răspuns furioasă, pe tonul arțăgos pe care deja îl foloseam cu toți. Dar era Mario, mi-am schimbat imediat vocea. A spus că
suna pe mobil pentru că era ceva în neregulă cu telefonul fix, încercase de mai multe ori și auzise numai șuierături, conversații îndepărtate între necunoscuți. M-a emoționat vocea lui, tonul lui amabil, prezența lui cine știe pe unde în lume.
— Nu trebuie să crezi că am pus intenționat cioburi în mâncare, a fost primul lucru pe care i l-am spus. A fost o întâmplare, spărsesem o sticlă.
— Fii serioasă, a răspuns, eu am reacționat greșit.
Mi-a povestit că fusese nevoit să plece în mare grabă cu obligații de serviciu, fusese în Danemarca, o călătorie frumoasă, dar obositoare. M-a întrebat dacă putea trece pe seară să-i salute pe copii, să ia câteva cărți care-i trebuiau, mai ales notițele lui.
— Desigur, am răspuns, e casa ta.
Într-o clipită, imediat cum am închis, planul de a-i arăta starea de precaritate a apartamentului, a copiilor, a mea s-a topit. Am făcut curat lună
