— Povestește-i ce vrei.

— Eu îi spun că, de când a plecat el, greșesc la teme și-mi merge prost la școală, a spus Gianni cu multă emoție în glas.

— Da, am aprobat, spuneți-i totul. Spuneți-i că aveți nevoie de el, spuneți-i că trebuie să aleagă între voi și iubita asta nouă pe care o are.

Pe seară m-am spălat și m-am machiat din nou, dar eram nervoasă, nu făceam decât să zbier din baie la copii care-și făceau de lucru, creând dezordine. Mă cuprinsese o proastă dispoziție din ce în ce mai mare, mă

gândeam: uite, am coșuri pe bărbie și pe tâmple, n-am parte niciodată de un strop de noroc în viață.

Apoi mi-a venit ideea să-mi pun cerceii care fuseseră ai bunicii lui Mario, bijuterii la care el ținea mult, îi purtase și mama lui toată viața. Erau niște piese de valoare, în cincisprezece ani îmi îngăduise să-i port o singură dată, la nunta fratelui său, dar chiar și atunci invocase tot felul de pretexte ca să

mă facă să abandonez ideea. Era atât de gelos nu de teamă că-i rătăcesc sau mi-i fură cineva sau pentru că-i considera proprietatea lui exclusivă. Cred mai degrabă că, văzându-i la urechile mele, se temea să nu piardă cine știe ce amintiri sau fantezii ale copilăriei și adolescenței.

M-am hotărât să-i arăt, o dată pentru totdeauna, că eram singura întrupare posibilă a acelor fantezii. M-am privit în oglindă și, în ciuda înfățișării slăbite, cearcănelor albăstrii, a unei gălbejeli pe care nici măcar machiajul nu reușise s-o acopere, mi s-a părut că sunt frumoasă sau, mai bine zis, voiam să mă văd frumoasă cu orice preț. Aveam nevoie de încredere. Pielea mea era încă neridată. Nu-mi arătam vârsta, cei treizeci și opt de ani ai mei. Dacă puteam să ascund față de mine impresia că viața îmi fusese aspirată precum sângele, saliva și mucusul în timpul unei operații chirurgicale, poate c-aș fi reușit să-l păcălesc și pe Mario.

Dar imediat m-am deprimat. Mi-am simțit pleoapele grele, o durere de spate, dorința de a plânge. Mi-am controlat chilotul, era pătat de sânge. Am rostit o înjurătură în dialect și cu o izbucnire atât de furioasă a vocii, încât m-am temut că mă auziseră copiii. M-am spălat iarăși și m-am schimbat. În fine, s-a auzit soneria.

Mi-a sărit muștarul imediat, domnul se comporta ca un străin, nu-și folosea cheile, voia să sublinieze că venise doar în vizită. Primul care a năvălit pe coridor a fost Otto, făcând salturi nebune, adulmecând agitat și lătrând entuziasmat că-l recunoscuse. Apoi a venit Gianni care a deschis ușa și a înțepenit parcă într-o poziție de drepți. Ilaria, aproape ascunzându-se după fratele ei, dar râzând cu ochi strălucitori, s-a aliniat în spatele lui. Eu am rămas în capătul coridorului, lângă ușa bucătăriei.

VP - 26

Mario a intrat încărcat cu pachete. Nu-l văzusem de fix treizeci și patru de zile. Mi s-a părut mai tânăr, mai îngrijit la înfățișare, chiar mai odihnit, și stomacul mi s-a contractat într-un mod atât de dureros, încât am simțit că

mai am puțin și leșin. Pe corpul lui, pe chipul lui nu era niciun semn al dorului de noi. În timp ce eu purtam – imediat ce privirea lui alarmată a ajuns la mine, am fost convinsă de asta – toate semnele suferinței, el nu reușea să ascundă semnele stării sale bune, ale fericirii poate.

— Copii, lăsați-l în pace pe tatăl vostru, am spus cu voce prefăcut veselă

după ce Ilaria și Gianni terminaseră cu desfăcutul cadourilor, cu săritul de gâtul lui, cu pupatul și cu cearta dintre ei pentru a-i capta atenția.

Dar nu m-au ascultat. Am rămas într-un colț supărată, în timp ce Ilaria proba rochița pe care i-o adusese tatăl ei, sclifosindu-se nevoie mare, iar Gianni se juca pe coridor cu o mașinuță electrică după care Otto alerga lătrând. Am avut impresia că timpul începe să dea în clocot, ca și cum în valuri moi s-ar revărsa pe foc dintr-o oală. A trebuit să suport povestea fetiței, cu nuanțe dramatice, despre cucui și despre vinovăția mea, să-l văd pe Mario sărutând-o pe frunte și asigurând-o că era un fleac, să-l aud pe Gianni exagerând cu necazurile lui de la școală care-i citea cu voce tare una dintre temele lui nu foarte apreciate de învățătoare, din nou pe tatăl lui care i-o lăuda și-l liniștea. Ce imagine jalnică. Până la urmă, n-am mai rezistat, i-am împins cam urât pe copii în camera lor, am închis ușa amenințând că-i pedepsesc dacă ies de acolo și, făcând un efort considerabil să redau vocii mele un ton seducător, strădanie care a eșuat lamentabil, am spus:

— Bine. Te-ai distrat în Danemarca? A fost și amanta ta?

El a clătinat din cap, a strâmbat din buze dezaprobator, a replicat cu voce joasă:

— Dacă faci așa, îmi iau lucrurile și plec imediat.

— Te întreb doar cum a fost călătoria. N-am voie să întreb?

— Nu pe tonul ăsta.

— Nu? Și ce ton am? Ce ton trebuie să am?

— De persoană civilizată.

— Tu ai fost civilizat cu mine?

— Eu m-am îndrăgostit.

— Eu eram deja. De tine. Dar tu m-ai umilit și mă umilești în continuare.

Și-a lăsat privirea în jos, mi s-a părut sincer trist, și atunci m-am emoționat, am început să-i vorbesc, pe neașteptate, cu afecțiune, n-am putut să fac altcumva. I-am zis că-i înțelegeam situația, i-am zis că-mi închipuiam cât era de confuz; dar eu – am murmurat cu lungi pauze pline de suferință –

oricât aș fi încercat să regăsesc o ordine, să înțeleg, să aștept, răbdătoare, ca furtuna să treacă, uneori cedam, uneori nu reușeam. Apoi, ca să-i fac dovada VP - 27

bunăvoinței mele, am extras din sertarul mesei din bucătărie mănunchiul de scrisori pe care i le scrisesem și le-am pus, cu grijă, în fața lui.

— Uite cât m-am străduit, i-am explicat, în ele sunt motivele mele și efortul pe care-l fac ca să le înțeleg pe ale tale. Citește.

— Acum?

— Dacă nu acum, atunci când?

A despăturit cu un aer abătut prima foaie, a parcurs câteva rânduri, s-a uitat la mine.

— O să le citesc acasă.

— Acasă la cine?

— Încetează, Olga. Dă-mi timp, te rog, să nu crezi că mie mi-e ușor.

— Cu siguranță mie mi-e mai greu.

— Nu-i adevărat. E ca și cum aș cădea în gol. Mi-e teamă de ore, de minute…

Nu știu ce a zis precis. Dacă e să fiu sinceră, cred că s-a referit doar la faptul că, trăind împreună, dormind în același pat, corpul celuilalt devine ca un ceas, „un contor” a spus – a folosit chiar această expresie – „un contor al vieții care trece lăsând o dâră de neliniște”. Dar eu am avut impresia că vrea să spună altceva, sigur am înțeles mai mult decât zisese în realitate și, cu o vulgaritate calculată și crescândă, pe care el mai întâi a încercat s-o respingă

și care apoi l-a amuțit, am șuierat:

— Vrei să spui că-ți dădeam o stare de neliniște? Vrei să spui că dormind cu mine te simțeai bătrân? Măsurai moartea pe curul meu, pe moliciunea lui de odinioară și pe felul în care a devenit acum? Asta vrei să spui?

— Sunt copiii dincolo.

— Acolo, aici… Și eu unde stau? Pe mine unde mă pui? Asta vreau să știu!

Dacă tu ai o stare de neliniște, știi ce stare de neliniște am eu? Citește, citește scrisorile! Nu reușesc să-i dau de cap! Nu înțeleg ce ni s-a întâmplat!

S-a uitat la scrisori cu o privire plină de repulsie.

— Dacă faci o obsesie din asta, n-o să înțelegi niciodată.

— Da? Și cum ar trebui să mă comport ca să nu fac o obsesie din asta?

— Ar trebui să-ți abați atenția.

Am simțit că se răsucește ceva în mine, m-a apucat dorința nebună să

înțeleg dacă măcar devenea gelos, dacă ținea încă să fie stăpân pe corpul meu, dacă putea accepta amestecul altuia.