N-am putut rezista, mi s-a părut că mă văicăresc cu o voce subțire de copilă expusă pericolului, inocentă când totul o pune în primejdie:

— Carrano l-a otrăvit pe Otto. I-o promisese lui Mario. Oamenii cei mai inofensivi sunt capabili de lucruri urâte.

— Dar și de lucruri frumoase, fiica mea. Du-te, e numai el în bloc, e singurul care te poate ajuta.

Ce proastă, n-ar fi trebuit să-i vorbesc. Un dialog, chiar. Ca și cum mi-aș

scrie cartea și aș avea în minte fantome, personaje. Dar nu scriam, nici nu mă aflam sub masa mamei mele, spunându-mi în sinea mea povestea sărmanei. Vorbeam singură. Așa începe, vorbind propriilor cuvinte ca și cum ar aparține alteia. Ce greșeală. Trebuia să mă agăț de lucruri, să le accept consistența, să cred în stabilitatea lor. Femeia era prezentă numai în amintirile mele de copil. Nu trebuia să mă sperii de ele, dar nu trebuia nici să

le încurajez. Îi purtăm cu noi în minte, până la moarte, pe cei vii și pe cei morți. Important e să-ți impui o limită, de exemplu, niciodată să nu vorbești propriilor cuvinte. Mi-am afundat, ca să știu unde eram, cine eram, ambele mâini în blana lui Otto, emana o căldură insuportabilă. Cum l-am atins ușor, cum l-am mângâiat, a tresărit, a ridicat capul, a holbat ochii albi, au sărit spre mine fire de salivă când a mârâit. M-am retras speriată. Câinele nu mă

dorea în suferința lui, mă respingea în a mea ca și cum n-aș fi meritat să-i ușurez agonia.

— Ai puțin timp. Otto e pe moarte, a spus femeia.

VP - 87

24.

M-am ridicat, am ieșit în grabă din cameră, închizând ușa în urma mea. Aș

fi voit să fac niște sărituri ample ca să nu mă las oprită de nimic. Olga mărșăluiește pe coridor, prin camera de zi. E hotărâtă, acum, o să îndrepte lucrurile, chiar dacă fetița pe care o are în minte îi vorbește mieroasă, îi spune: Ilaria ți-a luat fardurile, cine știe ce face în baie, nu mai sunt lucruri de-ale tale care să-ți aparțină cu adevărat, ea îți atinge totul, du-te s-o iei la palme. Totuși am încetinit imediat, nu prea suportam agitația, dacă lumea dimprejur accelera, eu încetineam. Olgăi îi e groază de frenezia acțiunii, îi e teamă că nevoia de reacție promptă – pași rapizi, rapide gesturi – îi migrează în creier, nu poate suporta freamătul interior care începe atunci s-o sâcâie, tâmplele care pulsează, greața în stomac, transpirațiile reci, obsesia de a fi mereu mai rapidă, tot mai rapidă. Așa că nicio grabă, calmă, cu mersul vlăguit, chiar șleampăt. Mi-am aranjat din nou mușcătura clamei pe braț ca să mă facă s-o abandonez pe acea a treia persoană, Olga care voia să alerge, și să revin la eul meu, eu care merg la ușa blindată, eu care știu cine sunt, controlez ce fac.

Am memorie, m-am gândit. Nu sunt dintre cei care uită chiar și cum îi cheamă. Îmi amintesc. Mi-am amintit, într-adevăr, de cei doi meșteri care lucraseră la ușă, bătrânul și tânărul. Care dintre cei doi îmi spusese: fiți atentă, doamnă, fiți atentă să nu forțați, fiți atentă la cum folosiți cheile, mecanismele, oho, sunt delicate. Aveau amândoi un aer viclean. Toate aluziile acelea, cheia pe verticală, cheia pe orizontală, noroc că știam dintotdeauna cine sunt. Dacă după ce-mi făcuse Mario, după insulta despărțirii, precedată de o lungă perioadă în care mă înșelase, rămăsesem tot eu, tenace în fața tumultului din acele luni, eu acolo în căldură, eu la începutul lui august, dimpotrivă, rezistam, rezistam în fața atâtor adversități, asta însemna că lucrul de care mă temusem încă de mică – de a crește și de a deveni ca sărmana, iată temerea pe care o nutrisem trei decenii la rând – nu se întâmplase, reacționam bine, foarte bine, strângeam la loc în jurul meu părțile prăbușite ale vieții mele, felicitări, Olga, în ciuda tuturor celor petrecute nu mă separam de mine.

Am zăbovit un pic în fața ușii blindate, ca și cum într-adevăr aș fi alergat până acolo. Bine, o să-i cer ajutor lui Carrano, chiar dacă el a fost cel care l-a otrăvit pe Otto. N-am de ales, o să-l întreb dacă pot folosi telefonul lui. Și dacă o să vrea să încerce din nou să mi-o bage în pizdă, în cur, o să răspund VP - 88

nu, a trecut momentul, sunt aici doar pentru că am o urgență acasă, nu-ți face iluzii. O să-i explic imediat, astfel încât nici măcar să nu-i treacă prin minte că de aia m-am întors la el. Dacă ai pierdut ocazia, altele nu se mai ivesc. Dacă n-a mers o dată, n-o să meargă nici a doua oară. Mai ales dacă în acea unică ocazie ți-ai frecat-o singur în prezervativ, cretinule.

Dar am știut imediat, chiar înainte să încerc, că ușa n-o să se deschidă. Și când am luat cheia și am încercat s-o răsucesc, s-a întâmplat lucrul pe care mi-l imaginasem cu o clipă înainte. Cheia nu s-a răsucit.

M-a cuprins o stare de anxietate, exact reacția pe care n-ar fi trebuit s-o am. Am apăsat cu și mai multă putere, haotic, am încercat să răsucesc cheia mai întâi la stânga, apoi la dreapta. Niciun rezultat. Am încercat atunci s-o scot din yală, dar n-a ieșit, a rămas înăuntru ca și cum metalele se amestecaseră între ele. Am lovit cu pumnii în ușă, cu umărul, am încercat din nou cu cheia, dintr-odată corpul meu se trezise, disperarea mă devora. Când m-am oprit, mi-am dat seama că eram acoperită de sudoare. Cămașa de noapte se lipise de mine, dar clănțăneam din dinți. Aveam senzația de frig, în ciuda căldurii.

M-am lăsat pe vine, trebuia să chibzuiesc. Muncitorii, da, îmi spuseseră că

trebuia să fiu atentă, mecanismul se putea strica. Dar mi-o spuseseră cu tonul acela pe care-l au bărbații când exagerează doar de dragul de a-și exagera condiția lor de a fi absolut necesari. Condiția de a fi absolut necesari sexual, mai ales. Mi-a revenit în minte rânjetul cu care cel mai în vârstă îmi dăduse cartea de vizită, în cazul în care aș fi avut nevoie de intervenția lui.

Știam eu asupra cărei închizători voia să intervină, sigur nu asupra celei de la ușa blindată. Așadar, mi-am zis, trebuia să șterg din cuvintele lui orice informație reală de tip tehnic, se folosise de jargonul aptitudinilor sale ca să-mi sugereze obscenități. Ceea ce însemna, practic, că trebuia să-mi șterg din minte și semnificațiile alarmante ale acelor cuvinte, trebuia să mă tem doar de faptul că mecanismul ușii se blocase. Să alung, deci, frazele acelor doi bărbați vulgari, să fac curățenie. Să mă destind, să restaurez ordinea, să

astup găurile sensului. Chiar și câinele, de exemplu: de ce trebuia neapărat să fi înghițit otravă? Trebuia să șterg „otravă”. Pe Carrano îl văzusem de aproape – mi-a venit să râd la gândul ăsta – și nu mi se părea un individ care să prepare chiftele cu stricnină, poate că Otto mâncase doar ceva alterat. Să

păstrez deci „alterat”, să-mi întipăresc bine cuvântul în minte. Să

redimensionez fiecare eveniment din acea zi din momentul în care mă

trezisem. Să readuc spasmele lui Otto în limitele verosimilului, să redau faptelor măsura lor. Să-mi redau mie însămi măsura proprie. Ce eram? O

femeie vlăguită de patru luni de tensiuni și de suferință; sigur nu o vrăjitoare care, de disperare, secretă o otravă capabilă să provoace febră

VP - 89

băiatului ei, să ucidă un câine-lup, să scoată din funcțiune linia telefonică, să

distrugă puțin câte puțin mecanismul unei uși blindate. Și trebuia să mă

grăbesc. Copiii nu mâncaseră nimic. Eu însămi trebuia să iau micul dejun, să

mă spăl. Orele treceau în viteză. Trebuia să separ rufele colorate de cele albe. Nu mai aveam chiloți curați. Așternuturile pătate de vomă. Să dau cu aspiratorul. Curățenie domestică.

VP - 90

25.

M-am ridicat din nou, atentă să nu fac mișcări bruște. Am țintuit mult timp cu privirea cheia, ca pe un țânțar care trebuie stâlcit, apoi am întins mâna dreaptă cu hotărâre și am poruncit din nou degetelor mișcarea rotativă la stânga. Cheia nu s-a mișcat. Am încercat s-o trag spre mine, am sperat să se disloce măcar puțin, cât să găsesc poziția potrivită, dar n-am câștigat nici măcar un milimetru. Nu părea o cheie, părea o excrescență a plăcii de alamă, o arcuire închisă la culoare a acesteia.

Am studiat canaturile. Erau netede, fără denivelări cu excepția mânerului strălucitor, masive pe niște țâțâni la fel de masive. Zadarnic, nu aveam cum deschide ușa decât răsucind cheia aia. Am studiat plăcile rotunde ale celor două yale, cheia ieșea din cea de jos. Fiecare era fixată cu patru șuruburi de mici dimensiuni. Știam deja că n-aș fi ajuns foarte departe dacă le deșurubam, dar m-am gândit că era o acțiune care m-ar fi încurajat să nu mă

resemnez.

M-am dus în debara să iau cutia cu unelte, am târât-o până în vestibul. Am scotocit în ea, dar n-am găsit o șurubelniță potrivită pentru acele șuruburi, toate erau prea mari. Atunci m-am dus în bucătărie, am luat un cuțit. Am ales un șurub la întâmplare și am băgat vârful lamei în șanțul minuscul în cruce, dar cuțitul a ricoșat imediat, n-a întâmpinat rezistență. M-am întors la șurubelniță, am luat-o pe cea mai mică, am încercat să introduc vârful sub placa de alamă a încuietorii de jos, alt gest inutil. Am renunțat după câteva încercări și m-am întors în debara. Am căutat încet, atentă să nu-mi pierd concentrarea, un obiect de strecurat pe sub ușă, robust, pe post de pârghie pentru săltarea unui canat și să văd dacă reușeam să-l scot din țâțâni.

Gândeam, trebuie să recunosc, ca și cum mi-aș fi spus o poveste, fără să cred deloc c-o să găsesc unealta potrivită, nici că, dacă aș fi găsit-o, aș fi avut forța fizică să fac ce-mi propusesem. Dar am fost norocoasă, am găsit o bară

scurtă din fier cu un capăt subțire. M-am întors la intrare, am încercat să bag extremitatea ascuțită a obiectului sub ușă. Nu era loc, canaturile aderau perfect la podea și, de altfel, chiar dacă aș fi reușit – mi-am dat seama –

spațiul de sus s-ar fi dovedit insuficient pentru a putea scoate ușa din țâțâni.

Am dat drumul barei care a făcut un zgomot puternic. Nu știam ce altceva să

încerc, eram o ineptă, prizonieră în casa mea. Pentru prima oară în timpul zilei mi-au venit lacrimi în ochi și senzația nu mi-a displăcut.

VP - 91

26.

Eram pe punctul de a izbucni în plâns când Ilaria, care în mod evident venise în vârful picioarelor în spatele meu, m-a întrebat:

— Ce faci?

Era vorba bineînțeles de o întrebare falsă, în realitate nu voia decât să mă

întorc și să mă uit la ea. Am făcut-o, am avut o tresărire de repulsie. Se îmbrăcase cu lucruri de-ale mele, se machiase, își pusese pe cap o veche perucă blondă pe care i-o dăruise tatăl ei. Avea în picioare pantofii mei cu tocuri înalte, pe ea o rochie de-a mea albastră care o încurca și făcea la spate o trenă lungă, fața îi era o mască pictată, fardată la ochi, în obraji, dată cu ruj.

Mi s-a părut o bătrână pitică din acelea pe care mama mea povestea că le văzuse când era tânără, în funicularul de pe Vomero. Erau două gemene, identice, de o sută de ani, zicea ea, care intrau în vagoane și, fără să

rostească o vorbă, începeau să cânte la mandolină. Aveau câlți în păr, ochi fardați strident, chipurile ridate cu obraji roșii, buzele rujate. Când își terminau micul lor concert, în loc să mulțumească, scoteau limba. Nu le văzusem niciodată, dar imaginile din poveștile adulților sunt copleșitoare, le aveam bine întipărite în minte pe cele două bătrâne pitice, vii. Acum Ilaria era în fața mea și mi se părea venită înadins din acele narațiuni ale copilăriei mele.

Când a băgat de seamă dezgustul care mi se citea probabil pe față, fetița a zâmbit stingherită, i-au sclipit ochii, mi-a zis voind parcă să se justifice: