care spune că dacă vrei să înșiri povești, ești nevoit în primul rând să iei un metru, un calendar, să calculezi cât timp a trecut, cât spațiu s-a interpus între noi și întâmplări, emoțiile de narat. Eu, în schimb, simțeam mereu totul azvârlit asupra mea, răsuflare după răsuflare. Și în acea împrejurare mi s-a părut, pentru o clipă, că nu port cămașa de noapte, ci un lung mantou pe care era pictată vegetația parcului Valentino, aleile, podul Prințesa Isabella, râul, clădirea în care locuiam, chiar și câinele-lup. De aceea eram atât de greoaie și umflată. M-am ridicat gemând de stânjeneală și durere de burtă, vezica era plină, nu mai rezistam. Am mers în zigzag, strângând în mână
cheile de la casă, lovind pământul cu lesa. Nu, nu știam nimic despre copaci.
Un plop? Un cedru libanez? Un pin de Alep? În ce constă diferența dintre un stejar și un salcâm? Cuvintele înșelătoare, totul e o păcăleală, poate că
pământul făgăduinței nu mai are denumiri să înfrumusețeze faptele. Cu un VP - 74
zâmbet disprețuitor – un dispreț față de mine –, mi-am ridicat cămașa de noapte, m-am lăsat pe vine, am făcut pipi și caca în spatele unui trunchi de copac. Mă săturasem săturasem săturasem.
Am spus-o tare, dar vocile mor repede, par vii în fundul gâtlejului, dar dacă le articulezi, deja sunetele au pierit. Am auzit că Ilaria mă striga de foarte departe. Cuvintele ei au ajuns slab până la mine.
— Mama, întoarce-te, mama.
Erau cuvintele unei mici ființe agitate. N-o vedeam, dar mi-am imaginat că sunt rostite cu mâinile strânse în jurul balustradei de la balcon. Știam că
platforma lungă și întinsă în gol o înspăimânta, avea într-adevăr nevoie de mine dacă ieșise până acolo. Poate că laptele ardea într-adevăr pe foc, poate că explodase cafetiera, poate că gazul se răspândea prin casă. Dar de ce trebuia să alerg în ajutor? Mi-am dat seama cu amărăciune că, deși fetița avea nevoie de mine, eu nu simțeam deloc că am nevoie de ea. Mario nici atât, de altfel. De aceea plecase să trăiască împreună cu Carla, nu avea nevoie de Ilaria, de Gianni. Dorința retează. Poate că doar retează. Dorința lui fusese să alunece departe de noi pe un alt strat de gheață nesfârșit; mi se părea că acum dorința mea era să mă duc la fund, să mă abandonez, să
plonjez surdă și mută în propriile mele vene, în intestinul meu, în vezica mea. Mi-am dat seama că mă treceau fiori reci, o pojghiță de gheață, chiar dacă dimineața era deja caldă. Ce mi se întâmpla? Era imposibil să regăsesc drumul spre casă.
Dar în acel moment ceva mi-a atins glezna, umezind-o. L-am văzut lângă
mine pe Otto, cu urechile ciulite, cu limba atârnându-i, cu privirea lui de câine bun. M-am ridicat, am încercat de mai multe ori să-i pun lesa fără să
reușesc, chiar dacă stătea nemișcat, abia-abia gâfâind, cu o privire neobișnuită, poate tristă. În cele din urmă, cu un efort de concentrare, i-am legat lesa de gât. Hai, hai, i-am spus. Mi se părea că dacă merg în urma lui, ținându-mă strâns de lesă, o să simt din nou aerul cald pe față, pe pielea uscată, pământul sub picioare.
VP - 75
20.
Am ajuns la lift ca și cum aș fi mers pe o sârmă întinsă între păduricea de pini și intrarea în clădire. M-am sprijinit de peretele metalic în timp ce cabina urca încet, m-am uitat fix la Otto ca să-i mulțumesc. Stătea cu labele ușor depărtate, gâfâia și un fir foarte subțire de bale se prelingea dintre fălcile lui, desenând un arabesc pe podeaua ascensorului. Cabina s-a smucit oprindu-se.
Pe palier am găsit-o pe Ilaria, mi s-a părut foarte înțepată, ca și cum ar fi fost mama mea întoarsă din regatul morților ca să-mi amintească de obligațiile mele.
— A vomitat din nou, a spus.
A intrat înaintea mea în casă, urmată de Otto, căruia i-am dat drumul din lesă. Niciun miros de lapte ars sau de cafea. M-am oprit ca să închid ușa, am băgat cheia în broască cu un gest mecanic, am învârtit de două ori. Mâna mi se obișnuise deja cu mișcarea aceea menită să împiedice pe oricine să-mi intre în casă ca să scotocească prin lucrurile mele. Trebuia să mă apăr de cei care făceau orice ca să pună pe umerii mei obligații, sentimente de vină și să
mă împiedice să-mi reiau viața. Mi-a trecut dintr-odată prin minte bănuiala că și copiii mei vor să mă convingă că trupurile lor se veștejeau din vina mea, doar pentru că respirau același aer cu mine. Starea de rău a lui Gianni la asta folosea. El dădea spectacolul, Ilaria savura să mi-l fluture prin fața ochilor. Din nou vomitatul, da, și ce? Nu era prima oară, n-ar fi fost nici ultima. Gianni avea un stomac sensibil, ca tatăl lui. Sufereau amândoi de rău de mare, de rău de mașină. Era suficientă o înghițitură de apă rece, o felie de tort prea grasă și imediat se simțeau rău. Cine știe ce mâncase pe ascuns băiețelul, ca să-mi complice viața, ca să-mi facă ziua și mai chinuitoare.
Am găsit iarăși dezordine în cameră. Acum așternuturile murdare zăceau într-un colț ca un nor și Gianni se întinsese din nou pe patul Ilariei. Fetița mă
înlocuise. Se comportase cum mă comportam eu cu mama când eram mică: încercase să imite ce mă văzuse pe mine făcând, se juca ignorându-mi autoritatea substituindu-mă, voia să-mi ia locul. Eu, în general, eram conciliantă, mama nu fusese niciodată. De fiecare dată când încercam să fac ca ea, mă mustra, zicea că greșisem. Poate că ea însăși acționa acum prin intermediul fetiței ca să mă strivească, demonstrându-mi cât eram de nepricepută. Ilaria mi-a explicat ca și cum ar fi voit să mă invite într-un joc al cărei regină se simțea:
VP - 76
— Am pus acolo așternuturile murdare și lui i-am spus să se întindă pe patul meu. N-a vomitat mult, a făcut doar așa.
A simulat de câteva ori senzația de vomă, apoi a scuipat de mai multe ori pe podea.
M-am apropiat de Gianni, era transpirat, mă privea cu ostilitate.
— Unde e termometrul? am întrebat.
Ilaria l-a luat prompt de pe noptieră și mi l-a întins inventând informații pe care nu le avea, nu știa să citească temperatura.
— Are febră, dar nu vrea să-și pună supozitor, a spus.
M-am uitat la termometru, n-am reușit să mă concentrez asupra gradelor indicate de coloana de mercur. Nu știu cât timp am rămas cu obiectul acela în mână încercând, cu neliniște, să-mi deprind din nou ochii să vadă. Trebuie să am grijă de copil, îmi spuneam, trebuie să înțeleg că are febră, dar nu reușeam să fiu atentă. Sigur mi se întâmplase ceva în timpul nopții. Sau ajunsesem, după mai multe luni tensionate, pe marginea unei prăpăstii și acum mă prăbușeam ca în vis, lent, deși cu talpa papucilor atingeam podeaua, deși simțeam că privirile copiilor mei care așteptau mă țintuiau acolo. De vină erau chinurile la care mă supusese soțul meu. Dar acum gata, trebuia să-mi smulg suferința din memorie, trebuia să cicatrizez zgârieturile care-mi distrugeau creierul. Să iau și așternuturile acelea murdare. Să le bag în mașina de spălat. S-o pornesc. Să stau să privesc hubloul, rufele care se învârt, apa și detergentul.
— Am treizeci și opt cu doi și mă doare foarte tare capul, a spus Gianni dintr-o suflare.
— Trebuie să-și pună supozitor, a insistat Ilaria.
— Nu-mi pun.
— Atunci îți dau o palmă, l-a amenințat fetița.
— Nu-i dai nicio palmă, am intervenit.
— Dar tu de ce-i dai palme?
Nu dădeam palme, nu dădusem niciodată, cel mult amenințam că le dau.
Dar poate că pentru copii nu e nicio diferență între amenințări și fapte. Cel puțin eu – acum îmi aminteam – când eram mică fusesem așa, poate și când crescusem. Ceea ce mi s-ar fi putut întâmpla dacă aș fi încălcat o interdicție a mamei mele, mi se întâmpla oricum, făcând abstracție de nesupunerea mea.
Cuvintele înfăptuiau imediat viitorul și încă mă ardea rana pedepsei când nici nu-mi mai aminteam greșeala pe care aș fi putut sau aș fi voit s-o comit.
Mi-a venit în minte o frază recurentă a mamei. „Astâmpără-te sau îți tai mâinile” spunea când îi atingeam instrumentele de croitorie. Și pentru mine cuvintele astea ale ei erau niște foarfeci întregi, lungi și din metal negru, care-i ieșeau pe gură, două tăișuri ca niște fălci mușcând încheieturile VP - 77
