— Suntem identice.

Propoziția m-a tulburat, m-a trecut un fior, am pierdut într-o clipă puținul teren pe care mi se păruse că-l câștigasem. Ce însemna suntem identice, în momentul acela aveam nevoie să fiu identică numai cu mine însămi. Nu puteam, nu trebuia să-mi imaginez că sunt una dintre bătrânele de la funicular. Am amețit doar la gândul acela, un văl de greață. Totul a început din nou să se fărâmițeze. Poate că, m-am gândit, Ilaria însăși nu era Ilaria.

Poate că era într-adevăr una dintre piticele de pe Vomero, apărută din senin cum se întâmplase mai devreme cu sărmana care se înecase la Capul Miseno.

Sau poate că nu. Poate că de mult timp eram eu, chiar eu, una dintre bătrânele interprete la mandolină, iar Mario aflase asta și mă părăsise. Mă

transformasem, fără să-mi dau seama, într-una dintre ele, personaj al fanteziilor copilărești, iar Ilaria acum doar îmi restituia adevărata mea imagine, nu făcuse decât să încerce să-mi semene fardându-se la fel ca mine.

VP - 92

Asta era realitatea pe care tocmai o descopeream, în spatele aparenței atâtor ani ce trecuseră. Deja nu mai eram eu, eram o alta, cum mă temeam încă de când mă trezisem, cum mă temeam cine știe de când. De-acum orice rezistență era inutilă, mă pierdusem chiar în timp ce mă străduiam din toate puterile mele să nu mă pierd, nici măcar nu mai eram acolo, în vestibulul casei mele, în fața ușii blindate, luptându-mă cu cheia aia neascultătoare. Mă

prefăceam doar că sunt, ca într-o joacă de copii.

Mi-am adunat curajul, am apucat-o pe Ilaria de mână, am târât-o pe coridor. Ea a protestat, dar fără vlagă, și-a pierdut un pantof, s-a zbătut, și-a pierdut și peruca, a spus:

— Ești rea, nu pot să te sufăr.

Am dat de perete ușa de la baie, am evitat oglinda, am târât-o pe fetiță

până la cada plină ochi. Am luat-o cu o mână pe Ilaria de cap și i l-am cufundat în apă, în timp ce cu cealaltă îi frecam fața energic. Realitate, realitate, fără fard. De asta aveam nevoie, deocamdată, dacă voiam să mă

salvez pe mine, să-mi salvez copiii, câinele. Să insist, dimpotrivă, să-mi atribui sarcina de salvatoare. Iată, era spălată. Am tras-o în sus pe fetiță și ea mi-a scuipat apă în față, suflând și dând din mâini și din picioare și respirând lacom și urlând:

— M-ai făcut să beau, mă lăsai să mă înec.

I-am zis cu o neașteptată blândețe, îmi doream iarăși să plâng:

— Voiam să văd cât era de frumoasă Ilaria mea, uitasem cât era de frumoasă.

Am luat apă în căușul palmei și apoi, în timp ce ea se zbătea și încerca să

scape, am început din nou să-i frec fața, buzele, ochii, amestecându-i culorile rămase, dizolvându-le și transformându-le într-o pastă pe pielea ei, până

când a devenit o păpușă cu chipul violaceu.

— Iată-te, am zis încercând s-o îmbrățișez, așa îmi placi.

Ea m-a respins, a strigat:

— Cară-te! De ce tu să te machiezi și eu nu?

— Ai dreptate, nici eu.

I-am dat drumul și mi-am cufundat fața și părul în apa rece din cadă. M-am simțit mai bine. Când m-am ridicat și mi-am frecat pielea feței cu ambele mâini, am simțit sub degete tamponul îmbibat cu apă pe care-l aveam într-o nară și l-am scos cu grijă, aruncându-l în cadă. Vata a plutit, neagră de sânge.

— E mai bine acum?

— Eram mai frumoase înainte.

— Suntem frumoase dacă noi două ținem una la alta.

— Tu nu ții la mine, m-a durut când m-ai prins de încheietură.

— Eu țin foarte mult la tine.

VP - 93

— Eu nu.

— Serios?

— Nu.

— Atunci, dacă ții la mine, trebuie să mă ajuți.

— Ce trebuie să fac?

O zvâcnire, o palpitație, exilul brusc al lucrurilor, m-am răsucit șovăitoare spre oglindă. Nu arătam prea bine: părul ud și lipit pe frunte, o nară cu cruste de sânge, machiajul spălăcit și format acum din cocoloașe negre, rujul șters de pe buze, dar depășind conturul lor spre septul nazal și bărbie. Am întins mâna să iau o dischetă de bumbac.

— Deci? m-a presat Ilaria, nerăbdătoare.

Vocea a ajuns la mine din depărtări. Doar o clipă. Mai întâi să mă

demachiez cum trebuie. Mulțumită părților laterale ale oglinzii, am văzut separate, diferite, cele două jumătăți ale chipului meu și am fost atrasă mai întâi de profilul meu drept, apoi de acela stâng. Îmi erau complet străine ambele, de obicei nu foloseam niciodată părțile laterale, mă recunoșteam numai în imaginea pe care mi-o reflecta oglinda imensă. Am încercat să le reglez ca să mă pot vedea atât dintr-o parte, cât și frontal. Până acum, nicio reproducere tehnică n-a reușit să întreacă oglinda și visele. Privește-mă, i-am spus oglinzii din vârful buzelor, ca o adiere. Oglinda trăgea concluzia asupra situației mele. Dacă imaginea frontală mă liniștea spunându-mi că

eram Olga și că poate voi reuși să ajung cu succes la capătul zilei, cele două

profiluri mă anunțau că nu era așa. Îmi arătau ceafa, urâtele urechi ascuțite, nasul ușor coroiat care nu-mi plăcuse niciodată, bărbia, pomeții proeminenți și pielea întinsă a obrajilor, ca o coală albă. Am simțit că acolo, asupra celor două jumătăți, Olga nu avea un control prea bun, era prea puțin rezistentă, prea puțin tenace. Ce legătură aveam cu acele imagini? Partea cea mai rea, partea cea mai bună, geometria tainicului. Dacă eu trăisem crezând că sunt acea Olga a imaginii frontale, ceilalți îmi atribuiseră întotdeauna unirea mobilă, nesigură, a celor două profiluri, o imagine completă despre care nu știam nimic. Lui Mario, mai ales lui Mario, căruia crezusem că i-o dădusem pe Olga, Olga din oglinda centrală, acum, în realitate, nu știam nici măcar ce față, ce corp îi oferisem cu adevărat. El mă asamblase pe baza celor două

laturi mobile, necoordonate, ambigue și cine știe ce fizionomie îmi atribuise, cine știe ce montaj al meu îl făcuse să se îndrăgostească, dar care se dovedise apoi respingător pentru el, încetând să mai fie îndrăgostit. Eu – m-am înfiorat – pentru Mario nu fusesem niciodată Olga. Sentimentele, senzația vieții dinăuntrul ei – am înțeles brusc –, fuseseră doar o greșeală de la sfârșitul adolescenței, o iluzie de-a mea de stabilitate. De acum încolo, dacă voiam s-o scot la capăt, trebuia să am încredere în acele două profiluri, VP - 94

mai mult în faptul că mi-erau străine, nu familiare, și, pornind de acolo, să-mi recapăt, încet-încet, încrederea, să devin adultă.

Concluzia aceea mi s-a părut plină de adevăr. Cu atât mai mult cu cât, uitându-mă bine la jumătatea stângă a feței mele, la amestecul fizionomie al părților secrete, am recunoscut trăsăturile sărmanei, mi-aș fi imaginat că

aveam multe elemente în comun. Silueta ei, când cobora scările și întrerupea joaca noastră, a mea și pe a tovarășelor mele, ca să treacă de noi cu privirea absentă a suferinței, se pitulase în mine cine știe când, aceea se vedea acum în oglindă. Femeia mi-a murmurat dintr-o parte:

— Ține minte: câinele e pe moarte și Gianni are un virus intestinal urât.

— Mulțumesc, am spus fără spaimă, dimpotrivă, cu recunoștință.

— Mulțumesc pentru ce? a întrebat Ilaria iritată.

M-am trezit din reverie.

— Mulțumesc că mi-ai promis c-o să mă ajuți.