30.

Să mă pun din nou în mișcare, imediat, să mă gândesc la soluții. Să evit să

mă dau bătută în fața absurdității acestei zile, să păstrez laolaltă fragmentele vieții mele ca și cum ar fi oricum destinate unui proiect important. I-am făcut semn Ilariei să mă urmeze, i-am zâmbit. Acum ea era cea dornică de aventură, strângea în mână coupe-papier-ul, nodurile degetelor i se albiseră, într-atât își luase în serios sarcina.

După ce eșuasem eu, poate c-o să reușească ea, m-am gândit. Ne-am întors în vestibul, în fața ușii blindate.

— Încearcă să răsucești cheia, am rugat-o.

Ilaria a trecut cuțitul din mâna dreaptă în cea stângă, a întins brațul, nu ajungea la cheie. Atunci am cuprins-o de talie, am ridicat-o cât era necesar.

— Întorc încoace? a întrebat.

— Nu, în partea cealaltă.

Mânuță delicată, degete vaporoase. A încercat iarăși și iarăși, dar nu avea suficientă putere. N-ar fi reușit nici dacă nu s-ar fi blocat cheia.

Am lăsat-o jos, era dezamăgită pentru că nu se ridicase la înălțimea noii sarcini pe care i-o încredințasem. A izbucnit dintr-odată, supărată pe mine.

— De ce mă pui să fac un lucru pe care, în schimb, ar trebui să-l faci tu?

mi-a reproșat cu ranchiună.

— Pentru că tu ești mai pricepută.

— Nu mai știi să deschizi ușa? s-a alarmat.

— Nu.

— Ca atunci?

Am privit-o nesigură.

— Atunci când?

— Atunci când ne-am dus la țară.

Am simțit o lungă împunsătură în piept. Cum putea să-și amintească, nu avea probabil mai mult de trei ani.

— Uneori cu cheile ești chiar toantă și ne facem toți de râs din cauza ta, a adăugat, ca să-mi fie clar că-și amintea bine.

Am clătinat din cap. Nu, în general cu cheile aveam o relație bună. De obicei, deschideam ușile cu gesturi firești, nu resimțeam neliniștea înțepenelii. Uneori însă, mai ales în fața unor încuietori necunoscute –

camera unui hotel, de exemplu –, mă pierdeam imediat și cu toate că mi-era rușine, făceam drumuri la recepție și înapoi, mai ales atunci când cheia era VP - 106

magnetică. Ce anxietate îmi provocau cardurile de acces, era de-ajuns un gând aiurea, sentimentul unei posibile dificultăți, și iată că gestul își pierdea naturalețea, se putea întâmpla să nu mai reușesc să deschid.

Mâinile uitau, degetele nu aveau memoria prinderii corecte, a apăsării corecte. Ca atunci. Ce umilință simțisem. Gina, mama micuței perfide Carla, îmi dăduse cheile casei ei de la țară ca să merg acolo cu copiii. Plecasem, Mario era ocupat, urma să vină a doua zi. După-amiaza târziu, după câteva ore în mașină, enervată de traficul sălbatic al sfârșitului de săptămână, de copiii care se ciondăneau încontinuu, de Otto încă pui care scheuna, ajunsesem la destinație. Mă gândisem tot drumul la felul în care iroseam timpul prostește, nu mai reușeam să citesc, nu mai scriam, nu aveam un rol social care să-mi permită întâlniri personale, conflicte, simpatii. Unde sfârșise femeia care, ca adolescentă, îmi imaginasem că voi deveni? O

invidiam pe Gina, care atunci lucra împreună cu Mario. Aveau mereu despre ce să discute, soțul meu vorbea mai mult cu ea decât cu mine. Și deja mă

enerva un pic Carla, care părea atât de sigură de destinul ei și uneori îndrăznea chiar să mă critice, zicea că mă dedicam prea mult copiilor, casei, lăuda prima mea carte, exclamă: dac-aș fi în locul tău, m-aș gândi mai ales la vocația mea. Nu era doar foarte frumoasă, ci fusese crescută de mama ei cu perspectiva sigură a unui viitor strălucitor. I se părea normal să-și dea cu părerea în orice privință, având totuși numai cincisprezece ani, deseori voia să-mi țină teorii și împroșca sentințe cu privire la lucruri despre care nu avea habar. Numai auzindu-i vocea mă enervam deja.

Parcasem în curte, întărâtată de propriile mele gânduri. Ce făceam acolo cu cei doi copii și cățelușul? Mă dusesem la ușă și încercasem să deschid. Dar nu reușisem și oricât încercasem – între timp se întuneca, Gianni și Ilaria scânceau de oboseală și de foame –, nu reușisem. Dar nu voisem să-i telefonez lui Mario, din orgoliu, din mândrie, ca să nu-l oblig să vină în ajutorul meu după o zi grea de muncă. Copiii și micul Otto mâncaseră

biscuiți, adormiseră în mașină. Eu încercasem din nou, încercasem iarăși și iarăși, cu degetele obosite, amorțite, până când renunțasem, mă așezasem pe o treaptă și lăsasem să mă copleșească apăsarea nopții.

Dimineața ajunsese Mario, la ora zece. Dar nu singur, împreună cu el, ca o surpriză, erau stăpânele casei. Ce se întâmplase, cum așa, de ce n-ai sunat.

Dădusem explicații bâlbâindu-mă, furioasă pentru că soțul meu, stânjenit, glumea în legătură cu nepriceperea mea, mă zugrăvea ca pe o femeie cu multă imaginație care nu se descurcă cu lucrurile practice, o toantă, în fine.

Eu și Carla – mi-am amintit – ne-am privit îndelung, o privire care mi se păruse complice, înțelegătoare, de parcă ar fi voit să-mi spună: revoltă-te, zi cum stau lucrurile, zi că tu înfrunți în fiecare zi viața concretă, obligațiile, VP - 107

povara copiilor. Privirea aceea mă surprinsese, dar în mod evident nu-i înțelesesem semnificația reală. Sau poate c-o înțelesesem, era privirea unei fetițe care se întreba cum ar fi trebuit să se poarte cu bărbatul acela seducător dacă ar fi fost în locul meu. Gina, între timp, băgase cheia în broască și deschisese ușa fără probleme.

M-am trezit din reverie, am simțit vârful cuțitului pe pielea brațului stâng.

— Ți-a zburat atenția, a spus Ilaria.

— Nu, mă gândeam doar că ai dreptate.

— Legat de ce?

— Că ai dreptate. De ce n-am reușit să deschid ușa atunci?

— Ți-am spus, pentru că uneori ești toantă.

— Da.

VP - 108

31.

Da, eram toantă. Căile simțurilor se obturaseră, cine știe de când nu se mai revărsa prin ele fluxul vieții. Ce greșeală fusese să integrez semnificația existenței mele în ritualurile pe care Mario mi le oferea cu prudentă emoție conjugală. Ce greșeală fusese să încredințez ceea ce simțeam legat de mine recompenselor lui, exaltărilor lui, traseului tot mai roditor al vieții lui. Ce greșeală, mai ales, fusese să cred că nu pot trăi fără el, când de mult timp nu eram deloc sigură că sunt vie alături de el. Unde era pielea lui sub degetele mele, de exemplu, unde era căldura gurii lui? Dacă m-aș fi chestionat în profunzime – și evitasem mereu s-o fac –, ar fi trebuit să recunosc că trupul meu, în ultimii ani, fusese într-adevăr receptiv, într-adevăr primitor doar cu prilejuri neclare, pure întâmplări: plăcerea de a vedea și revedea o cunoștință ocazională care-mi acordase atenție, îmi lăudase inteligența, talentul, îmi atinsese o mână cu admirație; o tresărire de bucurie spontană

pentru o întâlnire neașteptată pe stradă, un coleg de muncă din alte vremuri; polemicile sau tăcerile, cu un prieten al lui Mario care îmi dăduse de înțeles că ar fi voit să fie mai degrabă prietenul meu; bucuria anumitor atenții cu un sens ambiguu care-mi erau adresate cu multe ocazii, poate că

da poate că nu, mai mult da decât nu dacă numai aș fi dorit, dacă aș fi format un număr de telefon cu o scuză potrivită la momentul potrivit, se întâmplă

nu se întâmplă, emoția evenimentelor cu consecințe imprevizibile.

Poate că de acolo ar fi trebuit să încep, din momentul în care Mario îmi spusese că voia să mă părăsească. Ar fi trebuit să pornesc de la faptul că

imaginea fermecătoare a unui bărbat aproape străin, un bărbat al hazardului, un „poate” care trebuia soluționat în întregime, dar plin de satisfacții, era capabil să dea sens, să zicem, unui miros trecător de benzină, trunchiului cenușiu al unui platan din oraș și să fixeze pentru totdeauna în acel loc întâmplător de întâlnire un sentiment intens de bucurie, o așteptare; în timp ce nimic, nimic din Mario nu mai avea aceeași emoție cutremurătoare, iar fiecare gest avea doar puterea să fie plasat întotdeauna în locul potrivit, în aceeași rețea sigură, fără eliminări, fără excese. Dacă aș fi pornit de acolo, de la acele emoții secrete ale mele, poate c-aș fi înțeles mai bine de ce el plecase și de ce eu, care opusesem întotdeauna dezordinii întâmplătoare a originilor noastre stabilitatea ordinii sentimentelor, acum simțeam atât de intens tristețea pierderii, o durere insuportabilă, neliniștea de a mă desprinde din împletirea de certitudini și de a trebui să învăț din VP - 109

nou viața fără siguranța că știu să trăiesc.

Să învăț din nou să răsucesc o cheie, de exemplu. Era posibil ca Mario, plecând, să-mi fi smuls din mâini și acea abilitate? Era posibil să fi început s-o facă atunci la țară, când, încredințându-se fericit celor două străine, începuse să-mi sfâșie sufletul, să smulgă degetelor mele capacitatea de a prinde? Era posibil ca dezechilibrul și durerea să fi început atunci, în timp ce el explora, sub ochii mei, fericirea seducției și eu îi recunoșteam pe chip o plăcere pe care o atinsesem în treacăt deseori, dar pe care o alungasem mereu de teamă să nu distrug garanțiile stabile ale relației noastre?