încerc, eram o ineptă, prizonieră în casa mea. Pentru prima oară în timpul zilei mi-au venit lacrimi în ochi și senzația nu mi-a displăcut.
VP - 91
26.
Eram pe punctul de a izbucni în plâns când Ilaria, care în mod evident venise în vârful picioarelor în spatele meu, m-a întrebat:
— Ce faci?
Era vorba bineînțeles de o întrebare falsă, în realitate nu voia decât să mă
întorc și să mă uit la ea. Am făcut-o, am avut o tresărire de repulsie. Se îmbrăcase cu lucruri de-ale mele, se machiase, își pusese pe cap o veche perucă blondă pe care i-o dăruise tatăl ei. Avea în picioare pantofii mei cu tocuri înalte, pe ea o rochie de-a mea albastră care o încurca și făcea la spate o trenă lungă, fața îi era o mască pictată, fardată la ochi, în obraji, dată cu ruj.
Mi s-a părut o bătrână pitică din acelea pe care mama mea povestea că le văzuse când era tânără, în funicularul de pe Vomero. Erau două gemene, identice, de o sută de ani, zicea ea, care intrau în vagoane și, fără să
rostească o vorbă, începeau să cânte la mandolină. Aveau câlți în păr, ochi fardați strident, chipurile ridate cu obraji roșii, buzele rujate. Când își terminau micul lor concert, în loc să mulțumească, scoteau limba. Nu le văzusem niciodată, dar imaginile din poveștile adulților sunt copleșitoare, le aveam bine întipărite în minte pe cele două bătrâne pitice, vii. Acum Ilaria era în fața mea și mi se părea venită înadins din acele narațiuni ale copilăriei mele.
Când a băgat de seamă dezgustul care mi se citea probabil pe față, fetița a zâmbit stingherită, i-au sclipit ochii, mi-a zis voind parcă să se justifice:
— Suntem identice.
Propoziția m-a tulburat, m-a trecut un fior, am pierdut într-o clipă puținul teren pe care mi se păruse că-l câștigasem. Ce însemna suntem identice, în momentul acela aveam nevoie să fiu identică numai cu mine însămi. Nu puteam, nu trebuia să-mi imaginez că sunt una dintre bătrânele de la funicular. Am amețit doar la gândul acela, un văl de greață. Totul a început din nou să se fărâmițeze. Poate că, m-am gândit, Ilaria însăși nu era Ilaria.
Poate că era într-adevăr una dintre piticele de pe Vomero, apărută din senin cum se întâmplase mai devreme cu sărmana care se înecase la Capul Miseno.
Sau poate că nu. Poate că de mult timp eram eu, chiar eu, una dintre bătrânele interprete la mandolină, iar Mario aflase asta și mă părăsise. Mă
transformasem, fără să-mi dau seama, într-una dintre ele, personaj al fanteziilor copilărești, iar Ilaria acum doar îmi restituia adevărata mea imagine, nu făcuse decât să încerce să-mi semene fardându-se la fel ca mine.
VP - 92
Asta era realitatea pe care tocmai o descopeream, în spatele aparenței atâtor ani ce trecuseră. Deja nu mai eram eu, eram o alta, cum mă temeam încă de când mă trezisem, cum mă temeam cine știe de când. De-acum orice rezistență era inutilă, mă pierdusem chiar în timp ce mă străduiam din toate puterile mele să nu mă pierd, nici măcar nu mai eram acolo, în vestibulul casei mele, în fața ușii blindate, luptându-mă cu cheia aia neascultătoare. Mă
prefăceam doar că sunt, ca într-o joacă de copii.
Mi-am adunat curajul, am apucat-o pe Ilaria de mână, am târât-o pe coridor. Ea a protestat, dar fără vlagă, și-a pierdut un pantof, s-a zbătut, și-a pierdut și peruca, a spus:
— Ești rea, nu pot să te sufăr.
Am dat de perete ușa de la baie, am evitat oglinda, am târât-o pe fetiță
până la cada plină ochi. Am luat-o cu o mână pe Ilaria de cap și i l-am cufundat în apă, în timp ce cu cealaltă îi frecam fața energic. Realitate, realitate, fără fard. De asta aveam nevoie, deocamdată, dacă voiam să mă
salvez pe mine, să-mi salvez copiii, câinele. Să insist, dimpotrivă, să-mi atribui sarcina de salvatoare. Iată, era spălată. Am tras-o în sus pe fetiță și ea mi-a scuipat apă în față, suflând și dând din mâini și din picioare și respirând lacom și urlând:
— M-ai făcut să beau, mă lăsai să mă înec.
I-am zis cu o neașteptată blândețe, îmi doream iarăși să plâng:
— Voiam să văd cât era de frumoasă Ilaria mea, uitasem cât era de frumoasă.
Am luat apă în căușul palmei și apoi, în timp ce ea se zbătea și încerca să
scape, am început din nou să-i frec fața, buzele, ochii, amestecându-i culorile rămase, dizolvându-le și transformându-le într-o pastă pe pielea ei, până
când a devenit o păpușă cu chipul violaceu.
— Iată-te, am zis încercând s-o îmbrățișez, așa îmi placi.
Ea m-a respins, a strigat:
— Cară-te! De ce tu să te machiezi și eu nu?
— Ai dreptate, nici eu.
I-am dat drumul și mi-am cufundat fața și părul în apa rece din cadă. M-am simțit mai bine. Când m-am ridicat și mi-am frecat pielea feței cu ambele mâini, am simțit sub degete tamponul îmbibat cu apă pe care-l aveam într-o nară și l-am scos cu grijă, aruncându-l în cadă. Vata a plutit, neagră de sânge.
— E mai bine acum?
— Eram mai frumoase înainte.
— Suntem frumoase dacă noi două ținem una la alta.
— Tu nu ții la mine, m-a durut când m-ai prins de încheietură.
— Eu țin foarte mult la tine.
VP - 93
