— Și nici acum nu-ți pasă deloc?

Am clătinat din cap, am încercat să zâmbesc astfel încât să-l fac să ia chestiunea ca pe orice alt accident al vieții, o mână pierdută la un joc de cărți.

A lăsat paharul, s-a ridicat.

— Pentru mine noaptea aceea a fost foarte importantă, a spus, și azi e mai mult decât atunci.

— Îmi pare rău.

A zâmbit cu jumătate de gură, a clătinat din cap în semn că nu: după el, nu simțeam nicio părere de rău, după el, spunând asta nu făceam decât să-l întrerup brusc.

— Nu ești diferită de soțul tău, de altfel ați fost mult timp împreună, a murmurat.

S-a îndreptat spre ieșire, l-am urmat fără vlagă. În prag mi-a întins spray-VP - 126

ul pe care era să-l ia cu el, l-am prins. Am crezut c-o să trântească ușa ieșind, dar a închis-o în urma lui cu un gest atent.

VP - 127

39.

Finalul acelei întâlniri m-a întristat. Am dormit prost, am hotărât să reduc la minimum contactele cu vecinul meu, puținele lucruri pe care le spusese reușiseră să mă rănească. Când mi s-a întâmplat să-l reîntâlnesc pe scări, cu greu i-am răspuns la salut și am trecut mai departe. I-am simțit privirea ofensată și deprimată în ceafa și m-am gândit la cine știe cât o să dureze neplăcerea aia de a fi nevoită să evit ocheade pline de suferință, rugăminți mute. De altfel, o meritam, mă comportasem nesăbuit cu el.

Dar lucrurile au luat repede o altă întorsătură. Zi de zi, cu grijă și cu vigilență, Carrano a evitat orice întâlnire. Și-a manifestat, în schimb, prezența de la distanță, dând semne de devoțiune. Ba găseam în fața ușii o sacoșă cu cumpărături pe care, în grabă, o uitasem în holul blocului, ba ziarul sau pixul pe care le lăsasem pe o bancă în parc. Am evitat chiar să-i mulțumesc, cel puțin. Am continuat, în schimb, să-mi învârt în minte frânturi de fraze din timpul întâlnirii noastre și, tot gândindu-mă, mi-am dat seama că mă deranjase în mod deosebit acuzația limpede că semăn cu Mario. N-am reușit să scap de impresia că-mi reproșase un adevăr neplăcut, mai neplăcut decât își putea imagina el însuși. Am răsucit ideea aceea pe toate părțile și îndelung în minte, mai ales pentru că, odată cu reînceperea școlii, fără

prezența copiilor, m-am trezit cu mai mult timp liber să fac supoziții.

Am petrecut multe dimineți răcoroase de la începutul toamnei așezată pe banca din parcul amenajat cu pietre, scriind. Aparent, erau notițe pentru posibila mea carte, cel puțin așa le spuneam. Voiam să mă ponegresc – îmi spuneam –, voiam să mă analizez pe mine însămi cu precizie și scoțând defectele în evidență, să povestesc răul din acele luni urâte până la capăt. În realitate, mă învârteam în jurul întrebării pe care mi-o sugerase Carrano.

Eram ca Mario? Dar ce însemna asta? Că ne aleseserăm prin afinități și că

acele afinități, cu trecerea anilor, se ramificaseră? În ce sens mă simțisem la fel ca el când mă îndrăgostisem? Ce anume recunoscusem din el în mine la începutul relației noastre? Câte gânduri, gesturi, inflexiuni ale vocii, gusturi, obiceiuri sexuale îmi transmisese de-a lungul anilor?

În acea perioadă am umplut foi peste foi cu întrebări de genul acela.

Acum, că Mario mă părăsise, dacă nu mă mai iubea, dacă eu însămi nu-l mai iubeam, de ce trebuia să port în continuare în trupul meu atât de multe lucruri de-ale lui? Ceea ce lăsasem în el cu siguranță fusese deja șters de Carla în anii secreți ai relației lor. Dar eu, dacă mi se păruseră benefice toate VP - 128

semnele pe care odinioară le asimilasem de la el, acum le scrijelesc definitiv din corp, din minte, fără să fiu nevoită să descopăr că astfel mă scrijeleam pe mine?

Abia în acest punct, în timp ce dimineața petele de soare se desenau pe pajiște între umbrele copacilor pentru ca apoi să se mute încet ca niște nori verzi luminoși pe un cer întunecos, am analizat din nou, cu un pic de rușine, vocea ostilă a lui Carrano. Mario era într-adevăr un bărbat agresiv, convins că poate face pe stăpânul peste toți și toate, chiar capabil de oportunism, așa cum îmi sugerase veterinarul? Faptul că eu nu-l văzusem niciodată astfel nu însemna oare că-i consideram firească atitudinea pentru că semăna cu a mea?

Am petrecut câteva seri cercetând fotografiile de familie. Am căutat în trupul pe care-l avusesem înainte de a-l cunoaște pe viitorul meu soț

semnele autonomiei mele. Am comparat imaginile mele de fetiță cu cele din anii următori. Am voit să descopăr cât mi se modificase privirea pornind de la întâlnirile cu el, am voit să văd dacă de-a lungul anilor ajunsese să semene cu a lui. Sămânța trupului lui îmi pătrunsese în corp, mă deformase, lățise, îngrășase, rămăsesem însărcinată de două ori. Formulele erau: purtasem în pântece copiii lui; îi dăruisem copii. Chiar dacă încercam să spun că nu-i oferisem nimic, că erau mai ales ai mei, că rămăseseră mereu în raza corpului meu, supuși grijilor mele, totuși nu puteam evita să mă gândesc la ceea ce mocnea, inevitabil, înăuntrul copiilor din natura lui. Mario urma să

explodeze din interiorul oaselor lor pe neașteptate, acum, de-a lungul zilelor, al anilor, tot mai evident. Cât din el voi fi obligată pentru totdeauna să iubesc fără măcar să-mi dau seama, numai datorită faptului că-i iubeam pe ei? Ce amestec complicat și efervescent este un cuplu. Deși relația se destramă și apoi se sfârșește, ea continuă să acționeze pe căi misterioase, nu moare, nu vrea să moară.

Am decupat cu foarfecele, o întreagă seară tăcută și prelungă, ochi, urechi, picioare, nasuri, mâinile mele, pe ale copiilor, pe ale lui Mario. Am început să

le lipesc pe o coală de desen. Am obținut un unic corp de o monstruoasă

indescifrabilitate futuristă pe care m-am grăbit să-l arunc la gunoi.

VP - 129

40.

Când Lea Farraco a reapărut după câteva zile, am înțeles imediat că Mario nu avea nicio intenție să se confrunte direct cu mine, nici măcar la telefon.

Nu omorî mesagerul, mi-a zis prietena mea: după acea agresiune în plină

stradă, soțul meu considera că era mai bine să ne întâlnim cât mai puțin posibil. Totuși, pe copii voia să-i vadă, îi lipseau, mă întreba dacă puteam să

i-i trimit la sfârșit de săptămână. I-am zis lui Lea c-o să mă consult cu copiii și o să las la alegerea lor. Ea a clătinat din cap, mi-a reproșat:

— Nu face așa, Olga, ce vrei să decidă copiii.

N-am ascultat-o, m-am gândit c-aș fi putut gestiona situația aceea ca și cum am fi fost un trio capabil să discute, să se confrunte, să ia hotărâri în unanimitate sau în majoritate. Așa că am vorbit cu Gianni și Ilaria imediat cum s-au întors de la școală, am spus că tatăl lor voia să-i ia la el la sfârșit de săptămână, am explicat că ei trebuiau să decidă dacă vor să meargă sau nu, i-am înștiințat c-o vor cunoaște probabil pe noua soție (am spus chiar soție) a tatălui lor. Ilaria m-a întrebat imediat, fără ocolișuri:

— Tu ce vrei să facem?

Gianni a intervenit:

— Proasto, a spus că trebuie să decidem noi.

Erau vizibil neliniștiți, m-au întrebat dacă se puteau consulta. S-au închis în camera lor și i-am auzit certându-se mult timp. Când au ieșit, Ilaria m-a întrebat:

— Tu te superi dacă mergem?

Gianni a îmbrâncit-o urât și a spus:

— Am decis să rămânem cu tine.

Dovada de afecțiune la care încercasem să-i supun m-a făcut să mă simt rușinată. Vineri după-amiază i-am obligat să se spele cu grijă, i-am îmbrăcat cu hainele lor cele mai bune, am pregătit două rucsăcele cu lucrurile lor și i-am însoțit la Lea.

Pe drum au continuat să susțină că nu aveau chef să se despartă de mine, m-au întrebat de o sută de ori cum o să-mi petrec sâmbăta și duminica, în cele din urmă s-au urcat în mașina Leei și au dispărut cu toate așteptările lor emoționate.

M-am plimbat, m-am dus la film, m-am întors acasă, am cinat în picioare fără să pun masa, am început să mă uit la televizor. Lea mi-a telefonat seara târziu, a spus că între tată și copii fusese o întâlnire frumoasă și VP - 130

emoționantă, mi-a dezvăluit cu o oarecare stânjeneală adresa reală a lui Mario, locuia cu Carla la Crocetta, într-o casă frumoasă care aparținea familiei fetei. În fine, m-a invitat la cină a doua zi și, chiar dacă nu aveam chef, am acceptat: e urâtă sfera zilei deșarte, când seara ți se strânge în jurul gâtului ca un laț.

M-am dus la familia Farraco, am ajuns prea devreme. Au încercat să-mi țină companie făcând conversație și m-am străduit să fiu amabilă. La un moment dat, am aruncat o privire spre masa așezată, am numărat mecanic tacâmurile, scaunele. Erau șase. M-am încordat: două cupluri, apoi eu, apoi o a șasea persoană. Am înțeles că Lea se dăduse peste cap pentru mine, îmi aranjase un prilej de întâlnire pentru o aventură, o relație provizorie, un aranjament definitiv, cine știe. Am avut confirmarea când a sosit familia Torreri, pe care o cunoscusem deja la o cină din urmă cu un an, în rolul de soție a lui Mario, și veterinarul, doctorul Morelli, la care apelasem ca să aflu mai multe despre moartea lui Otto. Morelli, bun prieten cu soțul Leei, agreabil, foarte informat în legătură cu toate bârfele despre lumea bună de la Politehnică, fusese în mod clar invitat ca să mă întrețină pe mine.

Chestia asta m-a deprimat. Iată ce mă așteaptă, m-am gândit. Astfel de seri. Să apar în casa unor străini, marcată de condiția de femeie care așteaptă să-și refacă viața. La cheremul altor femei nefericite în căsnicie, care se străduie să-mi propună bărbați pe care ele îi consideră fermecători.

Să fiu nevoită să accept jocul acela, să nu fiu capabilă să mărturisesc că mie bărbații aceia nu-mi trezesc decât un sentiment neplăcut din cauza scopului lor explicit, cunoscut de toți cei prezenți, de a căuta un contact cu persoana mea glacială, de a se înfierbânta ca să mă înfierbânte și apoi de a mă

împovăra cu rolul lor de seducători confirmați, bărbați la fel de singuri ca mine, cât mine îngroziți de ce e străin, sfâșiați de eșecuri și de anii fără sens, despărțiți, divorțați, văduvi, părăsiți, trădați.