— Avem în casă doi bolnavi, pe Gianni și pe Otto. Tu acum, fără să plângi, te duci să vezi cum se simte fratele tău, iar eu mă duc să văd cum se simte Otto.
— Trebuie să rămân cu tine să te înțep, tu mi-ai zis.
— Am greșit, Gianni e singur, are nevoie de cineva care să-i atingă fruntea cu mâna, care să-i pună din nou monedele răcoritoare, nu pot face eu totul.
Am împins-o prin camera de zi, ea s-a revoltat:
— Dar dacă-ți rătăcești atenția, cine te înțeapă?
M-am uitat la tăietura lungă de pe picior din care ieșea în continuare o dâră abundentă de sânge.
— Tu strigă-mă din când în când, te rog. O să fie suficient ca să nu-mi pierd concentrarea.
S-a gândit o clipă, apoi a spus:
— Dar grăbește-te, cu Gianni mă plictisesc, nu știe să se joace.
Acea ultimă frază mi-a provocat durere. Tocmai acea explicită chemare la joacă m-a făcut să înțeleg că Ilaria nu mai voia să se joace, că începea să fie, în mod serios, îngrijorată pentru mine. Dacă eu aveam responsabilitatea celor doi bolnavi, ea începea să simtă că bolnavii care apăsau pe umerii ei erau trei la număr. Biata, biata micuță. Se simțea singură, aștepta, în secret, VP - 111
un tată care nu venea, nu mai reușea să țină în limitele jocului ziua aceea dată peste cap. Îi percepeam acum neliniștea, o adăugam neliniștii mele. Ce schimbător e totul, cum e totul fără repere. La fiecare pas pe care-l făceam spre camera lui Gianni, spre a lui Otto, mă temeam să nu mi se facă rău, să-i ofer cine știe ce spectacol al prăbușirii mele. Trebuia să-mi păstrez discernământul și claritatea memoriei, sunt nedespărțite, un binom al sănătății mintale.
Am împins-o pe fetiță în cameră, am aruncat o privire spre băiatul care încă dormea și am ieșit, încuind ușa cu un gest precis, foarte firesc. Deși Ilaria protesta, mă striga, lovea cu mâinile în ușă, am ignorat-o și m-am dus spre camera unde zăcea Otto. Nu știam ce i se întâmpla câinelui, Ilaria îl iubea imens, nu voiam să asiste la scene oribile. S-o ocrotesc, da, sinceritatea acestei preocupări mi-a făcut bine. Mi s-a părut un semn bun că planul de a-mi apăra copiii, pus la cale cu detașare, se transformase, încet-încet, într-o nevoie de care nu puteam face abstracție, în principala mea preocupare.
În camera câinelui, sub masa de lucru a lui Mario, acum era mirosul urât al morții. Am intrat cu prudență, Otto era neclintit, nu se mișcase un milimetru. M-am lăsat pe vine lângă el, apoi m-am așezat pe podea.
În primul rând am văzut furnicile, ajunseseră și acolo, explorau teritoriul mâlos care mărginea partea dorsală a câinelui. Dar lui Otto nu-i păsa. Parcă
devenise gri, o insulă decolorată a cărei răsuflare era aceea a sfârșitului.
Botul părea corodat, cu saliva verzuie a fălcilor, materialul gresiei și dădea impresia că se afundă în ele. Avea ochii închiși.
— Iartă-mă, i-am spus.
Mi-am trecut palma peste blana de la gât, a tresărit, a descleștat fălcile, a scos un mârâit amenințător. Voiam să fiu iertată pentru ceea ce poate că
făcusem, pentru ce nu reușisem să fac. L-am tras spre mine, i-am așezat capul pe picioarele mele. Emana o căldură maladivă care-mi intra în sânge.
Abia a mișcat urechile și coada. M-am gândit că e un semn de însănătoșire, și respirația mi s-a părut mai puțin gâfâită. Marile pete de bale lucioase, care se extindeau ca un email în jurul marginii negre a gurii, păreau că au înghețat, ca și cum n-ar mai fi fost nevoie să producă acele secreții ale suferinței.
Ce insuportabil e corpul unei ființe vii care luptă cu moartea și când pare că învinge, când că pierde. Nu știu cât timp am rămas așa amândoi. Ritmul respirației îi creștea uneori ca atunci când era sănătos tun și dorința de a se juca, de a alerga în aer liber, de a fi înțeles și mângâiat îl făcea nerăbdător, alteori devenea imperceptibil. Corpul lui când era zguduit de tremur și spasme, când încremenea complet. Am simțit cum se stinge ușor, ușor ce mai rămăsese din puterea lui, mi s-a părut că văd o desfășurare lentă de imagini vechi: cum alerga printre jeturile scânteietoare ale țâșnitorilor din VP - 112
parc, cum scurma curios printre tufișuri, cum se ținea după mine în drum spre casă, când se aștepta să-i dau mâncare. Acea proximitate reală a morții, acea durere înfiorătoare a suferinței lui, brusc, dincolo de orice speranță, m-a făcut să-mi fie rușine de durerea mea din ultimele luni, de acea zi lipsită
excesiv de realism. Am simțit că în cameră revine ordinea, spațiile casei care se uneau între ele, soliditatea podelei, ziua caldă care se întindea peste toate lucrurile, un adeziv transparent.
Cum putusem să mă abandonez în felul acela, să-mi dezintegrez astfel simțurile, simțul rămânerii în viață. L-am mângâiat pe Otto între urechi, el a deschis ochii palizi și s-a uitat la mine fix. I-am văzut privirea de câine prieten care, în loc să mă acuze, își cerea scuze pentru starea lui. Apoi o durere intensă a corpului i-a acoperit pupilele, a scrâșnit din dinți și m-a lătrat fără urmă de ferocitate. În scurt timp a murit în poala mea și am izbucnit în plâns fără să mă pot opri, un plâns incomparabil cu niciun alt plâns din acele zile, din acele luni.
Când ochii mei s-au uscat de lacrimi și ultimele sughițuri au murit în pieptul meu, mi-am dat seama că Mario redevenise omul bun care fusese, poate, întotdeauna, nu-l mai iubeam.
VP - 113
33.
Am lăsat capul câinelui pe podea, m-am ridicat. A revenit, încet-încet, și vocea Ilariei care mă striga, imediat alăturându-se și a lui Gianni. Am privit în jurul meu, am văzut excrementele negre de sânge, furnicile, corpul mort.
Am ieșit din cameră, m-am dus să iau o găleată și mopul. Am deschis larg ferestrele, am curățat camera muncind în grabă, dar eficient. Am strigat la copii, de mai multe ori:
— O clipă, vin imediat.
Mi s-a părut urât ca Otto să rămână acolo, nu voiam să-l vadă copiii. Am încercat să-l ridic, dar nu mi-am găsit puterea. L-am apucat de labele din spate și l-am târât pe podea până în camera de zi, pe balcon. Cât cântărește un corp care a fost traversat de moarte, viața e lejeră, nu trebuie să
permitem nimănui s-o facă apăsătoare. Am privit un pic blana câinelui mișcată de vânt, apoi am intrat și, în ciuda căldurii, am închis cu grijă
fereastra.
Casa era cufundată în tăcere, acum mi se părea mică, adunată, fără
unghere întunecoase, fără umbre, aproape înveselită de vocile copiilor care începuseră să mă strige jucându-se între ei, hlizindu-se. Ilaria spunea mama cu voce de soprană, Gianni repeta mama cu voce de tenor.
M-am grăbit să mă duc la ei, am deschis ușa cu un gest sigur, am zis bucuroasă:
— Iat-o pe mama.
Ilaria s-a năpustit asupra mea, m-a lovit de mai multe ori, mi-a tras palme peste picioare.
— Nu trebuia să mă încui înăuntru.
— E adevărat, scuză-mă. Dar ți-am deschis din nou.
