trecusem peste trauma despărțirii.

— Mi-a spus să-ți comunic, a strigat când intram în bloc, că s-a mai gândit, nu e sigur că Otto a murit din cauza stricninei, datele pe care i le-ai furnizat nu sunt suficiente, trebuie să-i povestești din nou mai detaliat.

A râs malițioasă de la fereastra taxiului care pornea:

— Simt că e o scuză, Olga. Vrea să te revadă.

Bineînțeles, nu m-am întors la veterinar, chiar dacă era un om agreabil, cu aerul unui bărbat de încredere. Mi-era teamă de întâlniri sexuale nechibzuite, mă dezgustau. Dar, mai ales, nu mai voiam să aflu dacă pe Otto îl omorâse stricnina sau altceva. Câinele plecase printr-o ruptură în țesătura evenimentelor. Ne îngăduim atâtea sfâșieri ale nepăsării, când punem laolaltă cauza și efectul. Important e ca frânghia, împletitura care acum mă

susținea, să reziste.

VP - 140

43.

Zile la rând, după seara aceea, a trebuit să mă lupt cu o înăsprire a nemulțumirii lui Gianni și a Ilariei. Mi-au reproșat că-i lăsasem cu străini, mi-au reproșat că-mi petrec timpul cu străini. M-au acuzat cu voci dure, fără

afecțiune, fără blândețe.

— Nu mi-ai pus în geantă periuța de dinți, spunea Ilaria.

— Am răcit pentru că acolo aveau caloriferele închise, îmi răspundea Gianni.

— M-au pus să mănânc tonul cu forța și am vomitat, îmi reproșa fetița.

Până la sfârșitul de săptămână, am fost cauza tuturor nenorocirilor lor. În timp ce Gianni mă privea țintă ironic – îmi aparținea oare mie privirea aceea? de aceea o detestam? era a lui Mario? o copiase de-a dreptul de la Carla? –, pregătindu-se pentru tăceri ambigue, Ilaria scotea țipete lungi pentru orice fleac, ascuțite, se trântea pe jos, mă mușca, dădea din picioare profitând de mici necazuri, un creion pe care nu-l găsea, o bandă desenată

cu o pagină puțin de tot ruptă, părul care era ondulat, dar pe care și-l dorea lins, era vina mea că-l aveam cârlionțat, tatăl ei avea păr frumos.

I-am lăsat în pace, trecusem prin chestii mai rele. În plus, mi s-a părut brusc că ironiile, tăcerile și țipetele erau modul lor, poate tacit agreat de amândoi, de a ține sub control spaima și de a-și inventa motive s-o diminueze. Mă temeam doar că vecinii o să se adreseze poliției.

Într-o dimineață ne pregăteam să ieșim, ei erau în întârziere la școală, eu la serviciu. Ilaria era nervoasă, nemulțumită de tot, se supăra pe pantofi, pantofii pe care-i purta cam de o lună și care acum, brusc, o chinuiau. S-a trântit în lacrimi pe podea și a început să tragă șuturi în ușa casei pe care tocmai o închisesem. Plângea și zbiera, zicea c-o dureau picioarele, nu putea să meargă la școală în starea aia. Eu o întrebam unde o durea, fără

solicitudine, dar cu răbdare; Gianni repeta încontinuu râzând: taie-ți piciorul, fă-l mai mic, astfel pantoful îți vine bine; eu șuieram printre dinți ajunge, hai, liniște, să mergem că se face târziu.

La un moment dat s-a auzit încuietoarea de la etajul de dedesubt și vocea adormită a lui Carrano a spus:

— E nevoie de ajutor?

Am simțit că iau foc de rușine, ca și cum aș fi fost prinsă făcând ceva dezgustător. Am pus o mână peste gura Ilariei și am ținut-o cu forță. Cu cealaltă am obligat-o cu fermitate să se ridice. Fetița a tăcut imediat, uimită

VP - 141

de comportamentul meu care nu mai era docil. Gianni m-a fixat întrebător, eu mi-am căutat un ton al vocii care să sune normal.

— Nu, am spus, mulțumesc, scuză-ne.

— Dacă pot face ceva…

— E totul în regulă, nu-ți face griji, mulțumesc încă o dată, pentru tot.

Gianni a încercat să strige:

— Salut, Aldo, dar l-am strâns cu fața în paltonul meu, acoperindu-i nas, gură și frunte.

Ușa s-a închis la loc discret, cu regret mi-am dat seama că de-acum Carrano îmi inspira teamă. Chiar dacă știam bine tot ce putea veni spre mine de la el, nu mai credeam în ce știam. În ochii mei, bărbatul de la etajul de dedesubt devenise custodele unei puteri misterioase pe care o ținea ascunsă

din modestie, din politețe, din bună-creștere.

VP - 142

44.

La birou am lucrat toată dimineața fără să mă pot concentra. Femeia de serviciu exagerase probabil cu vreun detergent parfumat, pentru că era un miros intens de săpun și cireșe pe care caloriferele fierbinți îl făceau acru.

Am rezolvat corespondența în germană în câteva ore, dar fără energie, trebuia să caut permanent în dicționar. La un moment dat, am auzit o voce masculină care venea din salonul unde era primit publicul. Vocea a ajuns la mine foarte clară, era plină de ranchiună glacială din cauza unor servicii plătite scump și care se dovediseră, odată ce documentele ajunseseră în străinătate, inadecvate. Totuși, am auzit-o departe, ca și cum n-ar fi fost la o distanță de câțiva metri, ci într-o localitate din creierul meu. Era vocea lui Mario.

Am întredeschis ușa camerei mele, m-am uitat afară. L-am văzut așezat în fața unui birou, pe fundalul unui poster foarte colorat care reprezenta Barcelona. Era însoțit de Carla, care stătea lângă el și care mi s-a părut grațioasă, mai matură, foarte puțin îngrășată, frumoasă nu. Amândoi mi-au apărut ca pe un ecran de televizor, actori cunoscuți care interpretau în vreo telenovelă o parte din viața mea. Mario, mai ales, mi s-a părut un străin care, întâmplător, avea trăsăturile efemere ale unei persoane care-mi fusese foarte familiară. Se pieptănase astfel încât să dea la iveală o frunte lată, bine delimitată de părul des și de sprâncene. Era tras la față și liniile marcate de nas, de gură, de pomeți desenau un contur mai plăcut decât mi-l aminteam.

Arăta cu zece ani mai tânăr, îi dispăruse umflătura greoaie a șoldurilor, a pieptului, a burții, părea chiar mai înalt.

Am perceput un fel de atingere ușoară, dar fermă, în mijlocul frunții și mi-am simțit mâinile transpirate. Dar emoția a fost surprinzător de plăcută, ca atunci când o carte sau un film ne fac să suferim, nu viața. Am spus cu voce liniștită angajatei, care era prietena mea:

— E vreo problemă cu domnii?

Atât Carla, cât și Mario s-au răsucit brusc. Carla de-a dreptul a sărit în picioare, vizibil speriată. Mario, în schimb, a rămas așezat, dar și-a atins nasul, frământându-și cu degetul mare și arătătorul septul nazal câteva secunde, cum făcea mereu când îl deranja ceva. Eu am spus cu veselie fățișă:

— Sunt foarte bucuroasă să vă văd.

M-am mișcat spre el și Carla, mecanic, a întins o mână să-l tragă spre ea, să-l apere. Soțul meu s-a ridicat șovăitor, era clar că nu știa la ce să se VP - 143

aștepte. I-am întins mâna, ne-am sărutat pe obraji.

— Arătați foarte bine, am continuat, și am strâns și mâna Carlei care nu a strâns-o pe a mea, dimpotrivă, am avut senzația că degetele și palma ei sunt un fel de carne umedă, abia decongelată.

— Și tu arăți bine, a spus Mario pe un ton perplex.

— Da, am răspuns cu orgoliu, nu mai simt durere.

— Voiam să te sun să vorbim despre copii.

— Numărul e tot același.

— Ar trebui să discutăm și despre divorț.

— Oricând vrei.

Fără să știe ce altceva să spună, și-a băgat mâinile în buzunarele paltonului, agitat, și m-a întrebat pe un ton nepăsător dacă erau ceva noutăți. Am răspuns: