Dădusem explicații bâlbâindu-mă, furioasă pentru că soțul meu, stânjenit, glumea în legătură cu nepriceperea mea, mă zugrăvea ca pe o femeie cu multă imaginație care nu se descurcă cu lucrurile practice, o toantă, în fine.
Eu și Carla – mi-am amintit – ne-am privit îndelung, o privire care mi se păruse complice, înțelegătoare, de parcă ar fi voit să-mi spună: revoltă-te, zi cum stau lucrurile, zi că tu înfrunți în fiecare zi viața concretă, obligațiile, VP - 107
povara copiilor. Privirea aceea mă surprinsese, dar în mod evident nu-i înțelesesem semnificația reală. Sau poate c-o înțelesesem, era privirea unei fetițe care se întreba cum ar fi trebuit să se poarte cu bărbatul acela seducător dacă ar fi fost în locul meu. Gina, între timp, băgase cheia în broască și deschisese ușa fără probleme.
M-am trezit din reverie, am simțit vârful cuțitului pe pielea brațului stâng.
— Ți-a zburat atenția, a spus Ilaria.
— Nu, mă gândeam doar că ai dreptate.
— Legat de ce?
— Că ai dreptate. De ce n-am reușit să deschid ușa atunci?
— Ți-am spus, pentru că uneori ești toantă.
— Da.
VP - 108
31.
Da, eram toantă. Căile simțurilor se obturaseră, cine știe de când nu se mai revărsa prin ele fluxul vieții. Ce greșeală fusese să integrez semnificația existenței mele în ritualurile pe care Mario mi le oferea cu prudentă emoție conjugală. Ce greșeală fusese să încredințez ceea ce simțeam legat de mine recompenselor lui, exaltărilor lui, traseului tot mai roditor al vieții lui. Ce greșeală, mai ales, fusese să cred că nu pot trăi fără el, când de mult timp nu eram deloc sigură că sunt vie alături de el. Unde era pielea lui sub degetele mele, de exemplu, unde era căldura gurii lui? Dacă m-aș fi chestionat în profunzime – și evitasem mereu s-o fac –, ar fi trebuit să recunosc că trupul meu, în ultimii ani, fusese într-adevăr receptiv, într-adevăr primitor doar cu prilejuri neclare, pure întâmplări: plăcerea de a vedea și revedea o cunoștință ocazională care-mi acordase atenție, îmi lăudase inteligența, talentul, îmi atinsese o mână cu admirație; o tresărire de bucurie spontană
pentru o întâlnire neașteptată pe stradă, un coleg de muncă din alte vremuri; polemicile sau tăcerile, cu un prieten al lui Mario care îmi dăduse de înțeles că ar fi voit să fie mai degrabă prietenul meu; bucuria anumitor atenții cu un sens ambiguu care-mi erau adresate cu multe ocazii, poate că
da poate că nu, mai mult da decât nu dacă numai aș fi dorit, dacă aș fi format un număr de telefon cu o scuză potrivită la momentul potrivit, se întâmplă
nu se întâmplă, emoția evenimentelor cu consecințe imprevizibile.
Poate că de acolo ar fi trebuit să încep, din momentul în care Mario îmi spusese că voia să mă părăsească. Ar fi trebuit să pornesc de la faptul că
imaginea fermecătoare a unui bărbat aproape străin, un bărbat al hazardului, un „poate” care trebuia soluționat în întregime, dar plin de satisfacții, era capabil să dea sens, să zicem, unui miros trecător de benzină, trunchiului cenușiu al unui platan din oraș și să fixeze pentru totdeauna în acel loc întâmplător de întâlnire un sentiment intens de bucurie, o așteptare; în timp ce nimic, nimic din Mario nu mai avea aceeași emoție cutremurătoare, iar fiecare gest avea doar puterea să fie plasat întotdeauna în locul potrivit, în aceeași rețea sigură, fără eliminări, fără excese. Dacă aș fi pornit de acolo, de la acele emoții secrete ale mele, poate c-aș fi înțeles mai bine de ce el plecase și de ce eu, care opusesem întotdeauna dezordinii întâmplătoare a originilor noastre stabilitatea ordinii sentimentelor, acum simțeam atât de intens tristețea pierderii, o durere insuportabilă, neliniștea de a mă desprinde din împletirea de certitudini și de a trebui să învăț din VP - 109
nou viața fără siguranța că știu să trăiesc.
Să învăț din nou să răsucesc o cheie, de exemplu. Era posibil ca Mario, plecând, să-mi fi smuls din mâini și acea abilitate? Era posibil să fi început s-o facă atunci la țară, când, încredințându-se fericit celor două străine, începuse să-mi sfâșie sufletul, să smulgă degetelor mele capacitatea de a prinde? Era posibil ca dezechilibrul și durerea să fi început atunci, în timp ce el explora, sub ochii mei, fericirea seducției și eu îi recunoșteam pe chip o plăcere pe care o atinsesem în treacăt deseori, dar pe care o alungasem mereu de teamă să nu distrug garanțiile stabile ale relației noastre?
Ilaria, la timp, m-a înțepat, de mai multe ori cred, dureros, astfel încât am reacționat tresărind și ea s-a retras exclamând:
— Tu mi-ai zis s-o fac!
Am făcut semn că da, am liniștit-o cu un gest, cu cealaltă mână mi-am frecat glezna unde mă împunsese. Am încercat încă o dată să descui, n-am reușit. Atunci m-am aplecat, am studiat cu atenție cheia de aproape. Era greșit să repet amprenta vechilor gesturi. Să le suprim trebuia. Sub privirea stupefiată a Ilariei, mi-am apropiat gura de cheie, am gustat-o cu buzele, i-am adulmecat mirosul de plastic și metal. Apoi am prins-o zdravăn cu dinții și am încercat s-o fac să se răsucească. Am făcut-o cu o zvâcnire neașteptată, ca și cum aș fi voit să iau obiectul prin surprindere, să-i impun un nou statut, o subordonare diferită. Acum să vedem cine învinge, m-am gândit în timp ce un gust păstos și sărat îmi invada gura. Dar n-a avut niciun efect, am avut doar impresia că mișcarea rotativă pe care o imprimam cheii cu dinții, nereușind să acționeze asupra ei, se manifesta asupra chipului meu, îl despica așa cum face un deschizător de cutii, astfel încât arcul dinților era cel care se mișca, se disloca dinăuntrul feței, trăgea după el septul nazal, o sprânceană, un ochi, dând la iveală interiorul vâscos al capului, al gâtlejului.
Mi-am desprins imediat gura de cheie, mi s-a părut că-mi atârnă tot chipul într-o parte, ca spirala unei portocale decojită parțial cu cuțitul. Ce pot să mai încerc. Să mă întind pe spate, să simt podeaua rece pe spinare. Să-mi lungesc picioarele dezgolite pe canaturile ușii blindate, să strâng tălpile picioarelor în jurul cheii, să mă obișnuiesc cu ciocul ei ostil pe piele ca să
încerc din nou să nimeresc mișcarea potrivită. Da, nu, da. O scurtă vreme m-am lăsat copleșită de disperare, care voia să-și exercite complet puterea asupra mea, să mă facă metal, canat, mecanism, ca un artist care acționează
direct asupra corpului său. Apoi am simțit pe coapsa stângă, deasupra genunchiului, o durere sfâșietoare. Mi-a scăpat un țipăt, am înțeles că Ilaria îmi făcuse o rană adâncă.
VP - 110
32.
Am văzut-o dându-se înapoi, ținând cuțitul în mâna dreaptă.
— Ai înnebunit? i-am zis, întorcându-mă brusc făcând o mișcare violentă.
— Tu nu mă auzi, a urlat Ilaria, te strig și nu mă auzi, faci lucruri urâte, îți dai ochii peste cap, o să-i zic tatei.
M-am uitat la tăietura adâncă de deasupra genunchiului, la dâra de sânge.
I-am smuls cuțitul, l-am aruncat spre ușa deschisă a debaralei.
— Gata cu jocul ăsta, i-am spus, nu știi să te joci. Acum rămâi aici și ești cuminte, nu te miști. Suntem încuiate pe dinăuntru, suntem prizoniere și tatăl tău n-o să vină niciodată să ne salveze. Uite ce mi-ai făcut.
— Meriți chiar mai rău, a replicat ea cu ochii lucioși de lacrimi.
Am încercat să mă liniștesc, am tras adânc aer în piept.
— Acum nu începe să plângi, nu îndrăzni să începi să plângi…
Nu știam ce să spun, ce altceva să fac în punctul acela. Mi se părea că
încercasem totul, nu-mi rămânea altceva decât să dau contururi limpezi situației și s-o accept.
Am spus etalând o capacitate falsă de a da ordine:
