I-am mulțumit din nou, și mai glacială. Am spus că știam să mă descurc singură și am închis ușa.

VP - 136

42.

Gianni și Ilaria nu și-au corijat comportamentul după acea aventură, dimpotrivă, au continuat să mă facă să plătesc pentru greșeli ambigue pe care și le închipuiau, dar pe care nu le comisesem, erau numai vise urâte ale copilăriei. Între timp, cu o răsturnare neașteptată și dificil de explicat, au încetat să-l considere pe Carrano un dușman – asasinul lui Otto îi spuneau –

și acum, când îl întâlneau pe scară, îl salutau mereu cu un fel de camaraderie, ca și cum ar fi fost un tovarăș de joacă. El avea tendința să

răspundă făcând cu ochiul un pic dramatic sau fluturând reținut din mână.

Era ca și cum s-ar fi temut să nu exagereze, în mod evident nu voia să mă

irite, dar copiii pretindeau mai mult, nu se mulțumeau cu atât.

— Salut, Aldo, îi striga Gianni și nu se potolea până când Carrano nu se hotăra să bombăne, cu capul plecat:

— Salut, Gianni.

Eu pe urmă îl smuceam pe fiul meu și-i spuneam:

— Ce e cu toată familiaritatea asta? Trebuie să fii mai educat.

Dar el mă ignora, începea cu cereri de tipul: vreau să-mi fac gaură în ureche, vreau să-mi pun cercel, mâine îmi vopsesc părul verde.

Duminica – atunci când Mario nu putea să-i țină, și se întâmpla des –, în casă orele treceau pline de crize de nervi, reproșuri, scene. Atunci îi duceam în parc și acolo făceau un număr infinit de ture în călușei, în timp ce toamna sufla frunzele galbene și roșii în stoluri, dându-le drumul pe pavajul aleilor sau abandonându-le pe apa Padului. Dar uneori, mai ales când duminicile erau umede și cețoase, mergeam în centru, ei se alergau în jurul fântânilor din care țâșneau jeturi albe, eu hoinăream fără chef, atentă la zumzăitul de imagini în mișcare și voci suprapuse care îmi reveneau în minte în momentele de epuizare. În anumite ocazii, care mi se păreau deosebit de alarmante, încercam să captez voci meridionale sub accentul torinez, lucru care-mi oferea o duioasă iluzie a copilăriei, o senzație de trecut, de ani acumulați, de distanță corectă pentru amintiri. Deseori mă duceam să mă

așez într-o parte, pe trepte, în spatele monumentului dedicat lui Emanuele Filiberto, în timp ce Gianni, mereu înarmat cu un zgomotoasă mitralieră SF

pe care i-o dăruise tatăl lui, îi ținea surorii lecții amenințătoare despre războiul din 1915-18 și îl entuziasmau numărul de soldați morți, fețele negre ale luptătorilor în armură, puștile la picior. Atunci mă uitam la peluză, fixam cu privirea trei coșuri bățoase și misterioase care se înălțau din iarbă

VP - 137

și păreau să supravegheze castelul gri ca niște periscoape, simțeam că nimic, absolut nimic nu reușea să mă consoleze, chiar dacă – mă gândeam – acum sunt aici, copiii mei sunt în viață și se joacă între ei, durerea s-a distilat, m-a umilit, dar nu m-a distrus. Uneori, atingeam cu degetele pe deasupra ciorapului cicatricea rănii pe care mi-o făcuse Ilaria.

Apoi s-a întâmplat ceva care m-a surprins și m-a tulburat. Fix în mijlocul săptămânii, la sfârșitul unei zile de muncă, am găsit pe telefonul mobil un mesaj audio de la Lea. Mă invita la un concert seara, zicea că ține mult s-o însoțesc. I-am auzit vocea ușor surescitată, devenea într-un fel special locvace când vorbea despre muzică veche, pentru care avea o mare pasiune.

N-aveam chef să ies, dar, ca în multe alte detalii ale vieții mele din acea perioadă, mi-am impus s-o fac. Dar apoi m-am temut că ea organizase în secret o nouă întâlnire cu veterinarul și am șovăit mult timp, nu voiam să

stau încordată toată seara. În cele din urmă, am hotărât că, veterinar sau nu, concertul o să mă relaxeze, muzica are mereu un efect bun, descurcă nervii înnodați strâns în jurul emoțiilor. Astfel, am dat multe telefoane să găsesc cu cine să-i las pe Gianni și Ilaria. Când am reușit, a trebuit să-i conving că

prietenii cărora mă hotărâsem să-i încredințez nu erau atât de detestabili, așa cum spuneau ei. În cele din urmă, s-au resemnat, chiar dacă Ilaria a declarat dintr-odată:

— Dat fiind că nu ești niciodată acasă, lasă-ne să mergem să locuim pentru totdeauna cu tata.

N-am răspuns nimic. Orice tentație de a mă pune pe urlat era echilibrată

de groaza c-o s-o apuc din nou pe vreo cale necunoscută rătăcindu-mă, așa că m-am controlat. Am ajuns la Lea, am respirat ușurată, era singură. Am mers cu taxiul până la un mic teatru în afara orașului, ca o coajă de nucă, fără colțuri, șlefuit. În mediul acela, Lea îi cunoștea pe toți și toți o cunoșteau pe ea, m-am simțit în largul meu, m-am bucurat, indirect, de notorietatea ei.

Mica sală, o scurtă vreme, a fost toată numai foșnet, voci discrete care strigau, semne de salut, un nor de parfumuri și de răsuflări. Apoi ne-am așezat, s-a făcut liniște, intensitatea luminilor a scăzut, au intrat muzicienii și cântăreața.

— Sunt foarte buni, mi-a șoptit Lea la ureche.

N-am spus nimic. Între muzicieni, nevenindu-mi a crede, îl recunoscusem pe Carrano. Sub reflectoare apărea diferit, chiar mai înalt decât în realitate.

Era subțire, elegant, fiecare gest al lui lăsa o dâră colorată, părul îi strălucea ca și cum ar fi fost dintr-un metal prețios.

Când a început să cânte la violoncel, orice mai rămânea din trăsăturile bărbatului care locuia în blocul meu s-a risipit. A devenit o halucinație exaltantă a minții, un corp plin de anomalii seducătoare care părea să scoată

VP - 138

sunete imposibile, într-atât făcea parte instrumentul din el, viu, născut din toracele lui, din picioare, din brațe, din mâini, din extazul ochilor, al gurii.

Am revizitat, fără anxietăți, îmboldită de muzică, apartamentul lui Carrano, sticla de vin pe masă, paharele când pline-vârf, când goale, situația apăsătoare și neagră din acea vineri noapte, corpul masculin gol, limba, sexul. Am căutat între acele imagini ale memoriei, în bărbatul în halat, în bărbatul din seara aceea, pe acest bărbat diferit care cânta și nu l-am găsit.

Ce absurditate, m-am gândit. Am mers în profunzimea intimității cu acest domn abil și seducător, dar nu l-am văzut. Acum, când îl văd, mi se pare că

intimitatea aceea nu-i aparține, e a altuia cu care l-am înlocuit, poate că

amintirea unui coșmar al adolescenței mele, poate că fantezia cu ochii deschiși ai unei femei distruse. Unde sunt? În ce lume m-am scufundat, în ce lume am ieșit din nou la suprafață? Cărei vieți m-am redat? Și cu ce scop?

— Ce e? m-a întrebat Lea, îngrijorată că dădeam semne de agitație.

— Violoncelistul e vecin cu mine, am murmurat.

— E de treabă, îl cunoști bine?

— Nu, nu-l cunosc deloc.

La sfârșitul concertului, publicul a aplaudat și a tot aplaudat. Muzicienii au ieșit din scenă, s-au întors, plecăciunea lui Carrano a fost adâncă și rafinată ca înclinarea unei flăcărui suflate de vânt, iar părul metalic mai întâi s-a lăsat spre podea, apoi brusc, când și-a îndreptat spatele și și-a ridicat energic capul, i s-a aranjat la loc. Au interpretat altă melodie, cântăreața frumoasă ne-a emoționat cu vocea ei de îndrăgostită, am aplaudat din nou.

Lumea nu voia să-i lase să plece și muzicienii, pe valul de aplauze, păreau mai întâi supți spre umbra culiselor, apoi expulzați la loc de niște comenzi rigide. Mă simțeam amețită, aveam impresia că pielea îmi strânge prea tare mușchii, oasele. Asta era viața reală a lui Carrano. Sau cea falsă, care însă

acum mi se părea că-i aparține mai mult ca aceea reală.

Am încercat să-mi temperez tensiunea euforică pe care o simțeam, dar n-am reușit, mi s-a părut că sala mică se rotise pe verticală, scena ajunsese în partea de jos și eu mă aflam parcă sus, pe marginea unei despicături. Nici când s-a auzit lătratul ironic al unui spectator care în mod evident voia să

meargă la culcare, și mulți au râs, și aplauzele, încet-încet, s-au stins, scena s-a golit colorându-se într-un verde-pal și mie mi s-a părut că umbra lui Otto o traversează bucuros ca o venă neagră prin carnea vie și strălucitoare, nu m-am speriat. Tot viitorul – m-am gândit – o să fie așa, viața vie împreună cu mirosul reavăn al pământului morților, atenția împreună cu neatenția, tresăririle entuziaste ale inimii împreună cu pierderile bruște de semnificație. Dar n-o să fie mai rea ca trecutul.

În taxi, Lea m-a chestionat îndelung în privința lui Carrano. I-am răspuns VP - 139

cu circumspecție. Atunci ea, incoerent, geloasă cumva că țineam pentru mine informații despre acel bărbat de geniu, a început să se vaite de calitatea interpretării.

— Parcă era voalat, a spus.

Și a adăugat imediat propoziții de genul: a rămas în tranziție; n-a știut să

facă saltul de calitate; un mare talent distrus de îndoielile lui; un artist lipsit de strălucire dintr-un exces de prudență. Înainte să-și ia rămas-bun, când eram deja acasă, a început brusc să-mi vorbească despre doctorul Morelli. Îi dusese motanul și el întrebase insistent de mine, dacă eram bine, dacă