Stingherită a recunoscut că da.
— Transmite-i că e de ajuns să dea un telefon când vrea să-i vadă.
Știam că trebuie să găsesc cu Mario o tonalitate potrivită pentru relația noastră viitoare, dacă nu din alt motiv, măcar pentru Gianni și Ilaria, dar nu aveam chef, aș fi preferat să nu-l mai văd niciodată. Seara, după acea întâlnire și înainte să adorm, am simțit că din dulapuri continua să iasă
mirosul lui, se răspândea din sertarul noptierei lui, din pereți, din dulăpiorul de pantofi. În lunile trecute acel semnal olfactiv îmi provocase dor, dorință, mânie. Acum îl asociam cu agonia lui Otto și nu mă mai emoționa. Mi-am dat seama că devenise ca amintirea mirosului unui bărbat îmbătrânit care, în autobuz, și-a frecat de noi dorințele trupului lui muribund. Chestia asta m-a enervat, m-a deprimat. Am așteptat ca acel bărbat care fusese soțul meu să
reacționeze la mesajul pe care i-l trimisesem, dar fără încordare, doar cu resemnare.
VP - 121
37.
Otto a rămas mult timp gândul meu chinuitor. M-am supărat tare când, într-o după-amiază, l-am surprins pe Gianni că lega zgarda câinelui în jurul gâtului Ilariei și, în timp ce ea lătra, îi striga trăgând de lesă: cuminte, culcat, îți dau un șut dacă nu încetezi. Am confiscat zgarda, lesa, botnița și m-am încuiat în baie foarte agitată. Acolo însă, cu o mișcare neașteptată, ca și cum intenția ar fi fost să probez în oglindă o podoabă târzie punk, am încercat să-mi leg zgarda la gât. Când mi-am dat seama de gest, am început să plâng și am alergat să arunc totul la gunoi.
Într-o dimineață de septembrie, în timp ce copiii se jucau în grădina pietruită și, uneori, se certau cu alți copii, mi s-a părut că-l văd pe câinele nostru, chiar pe el, trecând în viteză. Stăteam pe o bancă la umbra unui stejar imens, nu foarte departe de o cișmea sub al cărei jet continuu își potoleau setea porumbeii, cu penajul împroșcat de apă. Scriam despre treburile mele cu multă dificultate și aveam o percepție nestatornică a locului, auzeam doar șopocăitul cișmelei, al micii cascade între stânci, a apei printre plantele acvatice. La un moment dat, cu coada ochiului, am văzut umbra lungă și fluidă traversând pajiștea. Câteva secunde am fost sigură că e vorba de Otto care se întorcea de pe insula morților și m-am gândit că din nou ceva mi se sfâșia pe înăuntru, mi-a fost teamă. În realitate – mi-am dat seama repede –, câinele acela, un animal străin, nu avea nimic în comun cu câinele nostru nefericit, făcea doar ce făcea și Otto adesea, după o lungă
cursă pe iarbă: bea apă. S-a dus, într-adevăr, la cișmea, a stârnit fuga porumbeilor, a lătrat la viespile care zumzăiau la orificiul de unde ieșea apa și a întrerupt cu limba lui lungă, vineție, lacom, gâlgâitul luminos al țevii. Am închis caietul, am stat să privesc, m-am simțit emoționată. Era un câine-lup mai robust, mai gras decât Otto. Mi s-a părut chiar că are un temperament mai puțin blând, dar m-a înduioșat oricum. La un fluierat al stăpânului, a șters-o fără întârziere. Porumbeii s-au întors să se joace sub jetul de apă.
După-amiaza am căutat numărul veterinarului, un anume Morelli, la care-l ducea Mario pe Otto când era nevoie. Nu avusesem niciodată ocazia să-l cunosc, dar cu soțul meu era în relații de muncă și de amiciție. I-am dat telefon, a fost foarte amabil. Avea o voce gravă, de parcă interpreta un rol ca un actor de cinema. Mi-a zis să trec pe la dispensar a doua zi. Am lăsat copiii la niște cunoștințe și m-am dus.
Era șeful unei clinici veterinare, semnalată de un neon albastru aprins zi VP - 122
și noapte. Am coborât multe trepte și m-am trezit într-un mic vestibul cu un miros foarte puternic, bine luminat. M-a întâmpinat o tânără brunetă care mi-a zis să aștept într-o mică încăpere laterală: doctorul era în operație.
În mica încăpere erau câteva persoane care așteptau, cu câini, sau cu pisici, era chiar și o femeie în jur de treizeci de ani care avea în poală un iepure negru pe care-l mângâia încontinuu, cu o mișcare mecanică a mâinii.
Am petrecut timpul studiind un avizier cu propuneri de acuplare între animale cu pedigree lângă descrieri detaliate de câini sau de pisici care se pierduseră. Din când în când veneau oameni care voiau vești despre animalul iubit: unul întreba de motanul internat pentru control, altul de câinele care fusese supus chimioterapiei, o doamnă suferea pentru pudelul ei aflat în agonie. În locul acela durerea trecea pragul fragil al umanului și se răspândea peste lumea vastă a animalelor domestice. Am simțit o ușoară
amețeală și o sudoare rece mi-a acoperit tot corpul când am recunoscut în mirosul stătut al încăperii mirosul suferinței lui Otto, sumedenia de neplăceri pe care deja putea să mi le sugereze. Imediat, responsabilitățile pe care mă temeam că le am în privința morții câinelui au devenit gigantice, mi s-a părut că am fost în mod crud nesăbuită, senzația de rău a sporit. Nici măcar televizorul pornit într-un colț, care transmitea ultimele știri sinistre despre faptele oamenilor, n-a reușit să atenueze sentimentul de vină.
A trecut mai mult de o oră înainte să fiu primită. Nu știu de ce, dar îmi imaginasem c-o să mă trezesc în fața unui exaltat gras cu halatul pătat de sânge, cu mâinile păroase, cu o față lătăreață și cinică. În schimb, m-a primit un bărbat înalt, în jur de patruzeci de ani, slab, cu un chip plăcut, ochi albaștri și păr blond în vârful frunții mari, cu corpul și mintea curate, așa cum medicii știu să dea impresia că sunt, și, în plus, cu manierele gentilomului care-și cultivă sufletul melancolic în timp ce vechea lume se prăbușește în jurul lui.
Doctorul a ascultat cu atenție descrierea agoniei și a morții lui Otto. M-a întrerupt doar când și când ca să-mi sugereze termenul științific care, pentru urechea lui, făcea mai de încredere lexicul meu îmbelșugat și impresionist. Salivație abundentă. Dispnee. Contracții musculare.
Incontinență fecală și urinară. Convulsii și crize epileptoide. În cele din urmă, a conchis că pe Otto aproape sigur l-a ucis stricnina. N-a exclus complet insecticidul, în privința căruia am insistat de mai multe ori, dar s-a arătat sceptic. A pronunțat termeni obscuri de genul diazinol și carbaryl, apoi a clătinat din cap și a conchis:
— Nu, aș spune chiar stricnină.
Și în fața lui, la fel cum mi se întâmplase cu pediatrul, mi-a venit impulsul de a povesti situația borderline în care mă aflasem, aveam un puternic VP - 123
imbold de a oferi cuvintele potrivite acelei zile, mă liniștea. A stat să asculte fără să dea semne de nerăbdare, uitându-se atent, fix în ochii mei. Mi-a zis în cele din urmă pe un ton calm:
— Nu aveți decât responsabilitatea de a fi o femeie foarte sensibilă.
— Și excesul de sensibilitate poate fi o vină, am replicat.
— Vina reală este insensibilitatea lui Mario, a răspuns el, subliniind din priviri că-mi înțelegea bine rațiunile și le considera prostești pe ale prietenului său.
A adăugat și câteva bârfe despre unele manevre oportuniste pe care soțul meu le făcea pentru a obține nu știu ce loc de muncă, aflase toate astea de la fratele lui. Eu am fost uimită, nu-l cunoșteam pe Mario sub acel aspect.
Doctorul a zâmbit cu dinții lui foarte drepți și a adăugat:
— Oh, dar în rest e un om cu multe calități.
Acea ultimă frază, saltul elegant de la o clevetire la un compliment, mi s-au părut atât de reușite, încât m-am gândit la normalitatea adultă exact ca la o artă de genul acela. Trebuia să învăț.
VP - 124
38.
În seara aceea, când m-am întors acasă cu copiii, pentru prima oară după
despărțire, am perceput spațiul cu căldura lui plăcută, confortabilă, am glumit cu copiii mei până când s-au hotărât să se spele, să se bage în pat. Mă
demachiasem deja și mă pregăteam să mă duc la culcare, când am auzit o bătaie în ușă. M-am uitat pe vizor, era Carrano.
Mă intersectasem rar cu el după ce se ocupase de îngroparea lui Otto și de fiecare dată eram cu copiii, de fiecare dată doar ne-am salutat. Avea aerul lui obișnuit de om modest, adus de spate ca și cum i-ar fi fost rușine de înălțimea lui. Primul meu impuls a fost să nu-i deschid, mi s-a părut că m-ar putea împinge din nou spre indispoziție. Dar apoi am observat că se pieptănase diferit, fără cărare, cu părul grizonant proaspăt spălat, și m-am gândit la cât timp îi luase să-și îngrijească aspectul înainte să se decidă să
urce scările și să se prezinte la ușă. Am apreciat și că bătuse la ușă ca să nu-i trezească pe copii cu soneria. Am răsucit cheia în broască.
Mi-a arătat imediat cu un gest nesigur o sticlă de Pinot blanc rece ca gheața, a subliniat, stingherit că era același Pinot de Buttrio, anul 1998, pe care i-l dusesem eu când mersesem la el. I-am zis că atunci luasem o sticlă la întâmplare, nu voiam să subliniez vreo preferință de-a mea. Detestam vinurile albe, îmi provocau dureri de cap.
A ridicat din umeri, a rămas fără cuvinte, în picioare, la ușă cu sticla în mâini care deja se acoperea cu broboane de condens. Am luat-o cu un mulțumesc stins, i-am arătat camera de zi, m-am dus în bucătărie să caut un tirbușon. Când m-am întors, l-am găsit așezat pe canapea, se juca cu insecticidul zdrobit.
— L-a distrus câinele, a comentat. De ce nu-l arunci?
Erau cuvinte inofensive pentru a umple tăcerea, totuși m-a enervat să-l aud pomenindu-l pe Otto. I-am turnat în pahar și i-am zis:
