— Bei și pleci, e târziu, sunt obosită.
A făcut semn că da cu un aer încurcat, dar cu siguranță n-a crezut că
vorbesc serios, se aștepta ca, încet-încet, să devin mai ospitalieră, mai îngăduitoare. Am tras un lung oftat de nemulțumire și i-am spus:
— Astăzi am consultat un veterinar, mi-a spus că Otto a murit otrăvit cu stricnină.
A clătinat din cap cu o expresie sincer dezamăgită.
— Oamenii pot fi foarte răi, a murmurat și pentru o clipă m-am gândit că
VP - 125
se referă, în mod nepotrivit, la veterinar, apoi am înțeles că era supărat pe cei care frecventau parcul.
L-am privit cu atenție.
— Și tu? L-ai amenințat pe soțul meu, i-ai spus c-o să otrăvești câinele, copiii mi-au vorbit despre asta.
I-am văzut pe față stupoarea și apoi o părere autentică de rău. Am observat gestul obosit pe care l-a făcut în aer parcă voind să alunge cuvintele mele. L-am auzit mormăind deprimat:
— Voiam să spun altceva, n-am fost înțeles. Amenințarea cu otrăvirea câinelui o auzisem în jur, te-am avertizat și pe tine…
Dar în acel moment s-a îmbățoșat, a căpătat un ton mai dur:
— De altfel, știi foarte bine că soțul tău se crede stăpânul lumii.
Am considerat inutil să-i spun că nu știam deloc. Despre soțul meu avusesem altă părere și, de altfel, scăpasem de ea și, odată cu el, dispăruse sensul pe care-l atribuise mult timp vieții mele. Se întâmplase pe neașteptate ca atunci când într-un film se vede deschizându-se o gaură întrun avion la mare altitudine. Nu avusesem timp să păstrez nici măcar un sentiment firav de simpatie.
— Defectele lui sunt ale tuturor, e unul ca mulți alții, am murmurat eu.
Uneori suntem buni, alteori detestabili. Când am venit la tine, n-am făcut lucruri rușinoase pe care în veci nu mi-aș fi închipuit să le fac? Erau gesturi lipsite de iubire, chiar și de dorință, ferocitate pură. Și totuși, nu sunt o femeie foarte rea.
Carrano mi s-a părut lovit dur de acele cuvinte, a spus alarmat:
— Nu-ți păsa deloc de mine?
— Nu.
— Și nici acum nu-ți pasă deloc?
Am clătinat din cap, am încercat să zâmbesc astfel încât să-l fac să ia chestiunea ca pe orice alt accident al vieții, o mână pierdută la un joc de cărți.
A lăsat paharul, s-a ridicat.
— Pentru mine noaptea aceea a fost foarte importantă, a spus, și azi e mai mult decât atunci.
— Îmi pare rău.
A zâmbit cu jumătate de gură, a clătinat din cap în semn că nu: după el, nu simțeam nicio părere de rău, după el, spunând asta nu făceam decât să-l întrerup brusc.
— Nu ești diferită de soțul tău, de altfel ați fost mult timp împreună, a murmurat.
S-a îndreptat spre ieșire, l-am urmat fără vlagă. În prag mi-a întins spray-VP - 126
ul pe care era să-l ia cu el, l-am prins. Am crezut c-o să trântească ușa ieșind, dar a închis-o în urma lui cu un gest atent.
VP - 127
39.
Finalul acelei întâlniri m-a întristat. Am dormit prost, am hotărât să reduc la minimum contactele cu vecinul meu, puținele lucruri pe care le spusese reușiseră să mă rănească. Când mi s-a întâmplat să-l reîntâlnesc pe scări, cu greu i-am răspuns la salut și am trecut mai departe. I-am simțit privirea ofensată și deprimată în ceafa și m-am gândit la cine știe cât o să dureze neplăcerea aia de a fi nevoită să evit ocheade pline de suferință, rugăminți mute. De altfel, o meritam, mă comportasem nesăbuit cu el.
Dar lucrurile au luat repede o altă întorsătură. Zi de zi, cu grijă și cu vigilență, Carrano a evitat orice întâlnire. Și-a manifestat, în schimb, prezența de la distanță, dând semne de devoțiune. Ba găseam în fața ușii o sacoșă cu cumpărături pe care, în grabă, o uitasem în holul blocului, ba ziarul sau pixul pe care le lăsasem pe o bancă în parc. Am evitat chiar să-i mulțumesc, cel puțin. Am continuat, în schimb, să-mi învârt în minte frânturi de fraze din timpul întâlnirii noastre și, tot gândindu-mă, mi-am dat seama că mă deranjase în mod deosebit acuzația limpede că semăn cu Mario. N-am reușit să scap de impresia că-mi reproșase un adevăr neplăcut, mai neplăcut decât își putea imagina el însuși. Am răsucit ideea aceea pe toate părțile și îndelung în minte, mai ales pentru că, odată cu reînceperea școlii, fără
prezența copiilor, m-am trezit cu mai mult timp liber să fac supoziții.
Am petrecut multe dimineți răcoroase de la începutul toamnei așezată pe banca din parcul amenajat cu pietre, scriind. Aparent, erau notițe pentru posibila mea carte, cel puțin așa le spuneam. Voiam să mă ponegresc – îmi spuneam –, voiam să mă analizez pe mine însămi cu precizie și scoțând defectele în evidență, să povestesc răul din acele luni urâte până la capăt. În realitate, mă învârteam în jurul întrebării pe care mi-o sugerase Carrano.
Eram ca Mario? Dar ce însemna asta? Că ne aleseserăm prin afinități și că
acele afinități, cu trecerea anilor, se ramificaseră? În ce sens mă simțisem la fel ca el când mă îndrăgostisem? Ce anume recunoscusem din el în mine la începutul relației noastre? Câte gânduri, gesturi, inflexiuni ale vocii, gusturi, obiceiuri sexuale îmi transmisese de-a lungul anilor?
În acea perioadă am umplut foi peste foi cu întrebări de genul acela.
Acum, că Mario mă părăsise, dacă nu mă mai iubea, dacă eu însămi nu-l mai iubeam, de ce trebuia să port în continuare în trupul meu atât de multe lucruri de-ale lui? Ceea ce lăsasem în el cu siguranță fusese deja șters de Carla în anii secreți ai relației lor. Dar eu, dacă mi se păruseră benefice toate VP - 128
semnele pe care odinioară le asimilasem de la el, acum le scrijelesc definitiv din corp, din minte, fără să fiu nevoită să descopăr că astfel mă scrijeleam pe mine?
