— Anne, spuse el după o clipă de tăcere. Va trebui să mă
întorc la Londra în curând.
— Ştiu, spuse ea cu tristeţe.
James fusese chemat la Londra pentru judecată, iar acum se uita la ducele de Gloucester, care venea spre el cu dezamăgire şi durere în privire.
— Îmi pare rău, spuse el. Vei fi informat oficial, dar tribunalul a pledat împotriva noastră. Hornby va ajunge la Stanley.
Trecuseră mulţi ani de când James plânsese ultima oară, dar în acel moment i se păru dificil să nu o facă şi avu nevoie de o clipă pentru a-şi recăpăta cumpătul şi a putea să
vorbească.
— Alteţă, vă sunt îndatorat pentru tot sprijinul dumneavoastră.
— Mi-aş fi dorit măcar ca rezultatul să fi fost cel pe care ţi-l doreai… pe care amândoi ni-l doream, spuse supărat ducele. Dar, în curând, vom intra în război cu Franţa, continuă el, iar James îi observă licărul din ochi. Este mai bine pentru ţară dacă toţi englezii trag la aceeaşi căruţă, în loc să se certe între ei. Iar Anne va avea castelul. Cu voia lui Dumnezeu, ar putea naşte un alt fiu care să îl moştenească
în timp.
— Un fiu cu soţul ei? întrebă James.
— Nu o voi obliga să rămână ibovnica mea, după ce mă voi căsători cu Anne Neville, spuse Richard.
În primăvara târzie a anului 1473, Anne simţi o durere aprigă la spate. Aceasta se intensifică pe măsură ce orele treceau, iar în timp ce urca cu greutate treptele din piatră
spre dormitorul ei, simţi umezeala şi îşi dădu seama că
sosise momentul.
De data aceasta, Richard nu era acolo ca să o ia de mână
şi să o liniştească. Isabella era plecată la proprietăţile lui Robert din Badsworth cu treabă, iar singura companie pe 167
- POVARA LOIALITĂŢII -
care o avea era doica lui John. Femeia veni alergând când auzi ţipătul asurzitor al lui Anne şi trimise una din fetele de la bucătărie să cheme moaşa.
Anne plângea de durere şi de teamă, dar şi pentru că
Richard nu venise, aşa cum promisese.
— Trebuie să îi trimiţi un mesaj ducelui de Gloucester, gâfâi ea printre contracţiile dureroase.
— Îi puteţi trimite vorbă mai târziu, după ce se va naşte copilul, spuse doica.
— Nu. Scrie-i acum. Spune-i să vină, plânse Anne, nedorindu-şi braţul altcuiva în jurul ei decât pe al lui, deşi ştia că puteau trece zile întregi până ce el avea să ajungă la ea, chiar dacă era în drum spre nord în timp ce primea scrisoarea.
În cele din urmă, moaşa sosi, însoţită de ajutoarele ei; aceleaşi care o asistaseră la naşterea lui John.
— Ce înseamnă asta, domniţă? întrebă femeia cu blândeţe.
Nu te supăra. Nu îi face deloc bine copilului. Şterge-ţi lacrimile, spuse ea, întinzându-i lui Anne o bucată de pânză, şi, în curând, vom avea copilul acesta în pătuţ.
Încă o dată, Anne se lăsă pe mâinile moaşei, iar în dimineaţa zilei de şaisprezece mai, născu o fetiţă, mai micuţă
decât fusese John, dar cu un căpşor la fel de plin de păr negru şi des.
— Are mâinile tatălui ei, spuse Anne, mângâindu-i degeţelele lungi când moaşa îi puse copila în braţe.
— Cum se va numi?
— Nu ştiu. Speram să fie tot băiat. Ducele vrea fii.
— Se va îndrăgosti imediat de ea când o va vedea pe micuţă, zâmbi moaşa. Oricât ar spune bărbaţii că vor fii, întotdeauna îşi fac un loc special în inima lor pentru fiice.
Anne îi zâmbi femeii.
— Vă mulţumesc. Aţi fost din nou foarte blândă şi amabilă
cu mine. Mă voi asigura că ducele vă va răsplăti cum se cuvine.
168
- ELIZABETH ASHWORTH -
Richard sosi mai târziu în acea săptămână. Anne încă
stătea închisă în camera ei. De data aceasta, nu a fost capabilă să hrănească ea însăşi copilul, aşa că apelase la o doică; o tânără soţie din oraş, al cărei bebeluş nu supravieţuise. Pe Anne o durea să vadă o străină hrănindu-i copila la pieptul ei, dar de îndată ce o văzu hrănită, o luă şi o ţinu în braţe, plimbându-se prin cameră până când micuţa adormi. Era o practică pe care doica nu o aproba, fiind de părere că bebeluşul ar trebui înfăşat strâns şi pus în pătuţul lui, dar Anne o sfidă şi se arătă încântată când femeia strâmbă din nas şi se încruntă.