În timp ce trăgeau cu ochiul, înghiontindu-se una pe cealaltă pentru a vedea mai bine, Anne urmări cum gărzile ridicau grinda uriaşă din lemn care ţinea uşile închise şi, după ce le deschiseră, îl zări pe unchiul James pe coridor, coborând grăbit treptele din lemn în timp ce-şi punea pe el cea mai bună haină de blană, pentru a-şi întâmpina oaspeţii.
— Bine aţi venit la Hornby, Înălţimea Voastră! spuse el cu o voce care reverberă lovindu-se de pereţii din jur.
— Cine este? întrebă din nou Izzie.
— Şşşt! o mustră Anne. Încerc să aud şi să văd, dacă te-ai da la o parte!
O înghionti din nou cu cotul pentru a-l privi pe bărbatul care era întâmpinat de unchiul ei. Acesta descălecă sprinten de pe masivul său armăsar cenuşiu, după care îi mângâie gâtul musculos şi aburind. Bărbatul avea părul negru şi părea tânăr, nu cu mult mai mare decât ea însăşi, gândi Anne, şi nu foarte înalt, deşi părea să ascundă umeri laţi sub armură. În timp ce ea îl studia, el ridică privirea în direcţia ei, de parcă ar fi fost conştient că era privit, iar Anne se retrase de lângă zid icnind.
6
- ELIZABETH ASHWORTH -
Mişcarea aceasta îi permise lui Izzie să îi ia locul, iar capul ei îi blocă vederea, buclele groase şi cafenii ale surorii ei legănându-i-se pe umeri din cauza agitaţiei sale.
— Nu îl recunosc, spuse ea.
— Vino, o îndemnă Anne, trăgând-o din nou de braţ, ruşinată că fusese prinsă spionând. Vom descoperi în curând cine este.
— Ei bine, unchiul James îl tratează prea respectuos pentru a fi un Stanley. Crezi că vine din partea regelui?
— Poate, spuse Anne. Vocile de jos deveniră şoapte după
ce bărbaţii intrară în castel, lăsând în urma lor ropotul blând al copitelor cailor ce erau conduşi la grajduri. Acum că
revolta a fost înăbuşită, iar Warwick a fost dat în vileag ca trădător, poate că regele s-a răzgândit cu privire la moştenirea noastră.
— Vorbeşti de parcă ai fi încântată dacă ni s-ar lua ceea ce este de drept al nostru! răspunse Izzie, iar Anne observă
licărul sfidător din ochii ei. Ştia că surorii ei mai mici îi era greu să accepte că ele erau, practic, ţinute prizoniere de către unchiul lor şi că la treisprezece ani ai ei, Anne era pe cale să
devină femeie, dar şi să conducă ea însăşi o rebeliune proprie. Castelul acesta şi proprietăţile lui sunt de drept ale noastre, continuă Izzie, gesticulând cu braţul în direcţia satelor Hornby şi Melling. De ce să fim obligate să renunţăm la ele?
Anne oftă.
— Ştii prea bine că nu noi deţinem controlul asupra averilor şi a vieţilor noastre, ci tutorele nostru. Dacă n-am mai avea pământurile astea, lordul Stanley nu ar mai fi interesat de noi şi ne-ar lăsa în pace.
— Stanley, scuipă Izzie cuvântul, de parcă numele acesta ar fi fost o prună stricată. Nu ne poate obliga să ne căsătorim. O femeie nu se poate căsători fără să îşi dea acordul.
— Mă îndoiesc că vom avea de ales, dacă el va pătrunde vreodată dincolo aceste ziduri, spuse Anne, trecându-şi 7
- POVARA LOIALITĂŢII -
degetele subţiri peste peretele de piatră neagră, singurul care le mai proteja ca să nu fie luate din casa lor. Dacă regele s-a răzgândit şi îi va da castelul unchiului James, cel puţin va rămâne în familie. Stanley nu şi-ar mai dori tutela noastră în situaţia în care nu ar avea nimic de câştigat de pe urma ei, iar atunci vom fi libere să acceptăm un soţ ales de unchiul nostru. Faptul că deţinem Hornby nu ne aduce decât necazuri şi durere.
— Dar este al nostru!
— Eşti atât de naivă! izbucni Anne, sătulă de modul în care această ceartă ajungea mereu în acelaşi punct. Credea, din ce în ce mai des că Izzie nu avea să se maturizeze vreodată şi să vadă adevărul – acela că femeile sunt întotdeauna la mila bărbaţilor lacomi şi că femeile bogate sunt cele mai atrăgătoare.
— Iar tu eşti atât de slabă! răspunse Izzie în timp ce deschise uşa care dădea spre curte.
— Unde te duci? întrebă Anne, în timp ce sora ei îşi ridică
poalele rochiei.
— Să aflu cine este vizitatorul. Vii?
— Nu, spuse Anne, deşi regretă imediat refuzul. Era nerăbdătoare să afle identitatea bărbatului cu părul negru, iar cearta cu sora ei însemna că va trebui să aştepte până la cină, pentru a afla.
Se întoarse în camera din turnul octogonal în care ea şi Izzie îşi petreceau cea mai mare parte a timpului, iar castelul îşi recăpătă alura sfidătoare, încuiat şi baricadat împotriva tuturor vizitatorilor. Anne se obişnuise cu asta. Nu avea amintiri clare despre vremea de dinaintea morţii tatălui şi a bunicului ei, doar licăriri vagi ale zilelor vesele, însorite şi fericite, în care se simţise în siguranţă. Avea doar cinci ani când viaţa ei se schimbase irevocabil, iar în ultimii zece ani trăise aici, sub tutela unchiului, în timp ce în jurul ei se duceau certuri despre moştenirea Harrington.
Privi cum vântul rece dinspre est legăna ramurile copacilor care, în curând, aveau să înverzească. Nu peste mult timp, 8
- ELIZABETH ASHWORTH -
urma să împlinească cincisprezece ani, iar în ultima vreme se gândise din ce în ce mai des la ceea ce îi rezerva viitorul.
Deşi lordul Stanley deja încercase şi eşuase să pună mâna pe castel, ea ştia că bărbatul nu avea de gând să renunţe. Fie urma să fie forţată să se mărite cu cine nu voia, fie avea să
rămână închisă în acest turn pentru tot restul vieţii. Niciuna din variante nu era pe placul ei. Ascultând corbii cârâindu-se în cuiburile lor, Anne simţi o dorinţă arzătoare de a afla ce înseamnă să fii căsătorită cu un bărbat. Iar pe măsură ce medită asupra acestei idei, se trezi gândindu-se la oaspetele lor. Îşi aminti modul în care ridicase privirea spre ea. Ceva de pe chipul lui îi făcuse stomacul să se înfioare, aşa cum i se întâmpla când auzea gărzile alergând pe treptele de piatră
spre parapeţi, drept răspuns la strigătul de alarmă. Totuşi, aceasta fusese o teamă diferită, o teamă care nu era în totalitate neplăcută.
Când clopotul din capelă bătu ora exactă, Anne coborî la cină. Putea auzi frânturi entuziasmate de conversaţie venind dinspre sală, iar când intră în încăpere, observă că fuseseră
făcute pregătiri migăloase. Mai multe sfeşnice fuseseră
aprinse, iar în încăpere se făcuse mai cald decât de obicei, atmosfera fiind puţin îmbibată de fum. Se folosiseră cea mai bună faţă de masă şi cele mai bune pahare, care erau aranjate cu mare precizie, iar din bucătărie veneau arome delicioase. Unchiul James prădase depozitele cu provizii, apelând la ce avea Hornby mai bun de oferit, iar Anne era curioasă să afle cine era cel care merita o primire atât de generoasă.
