Zidurile din piatră neagră erau înconjurate de copaci astfel încât într-o lună aveau să fie aproape ascunse de ochii 19
- POVARA LOIALITĂŢII -
privitorilor. În timp ce Robert Harrington se apropia, auzi câinii începând să latre; mai întâi ezitant, apoi într-o zarvă
crescândă, care îi scoase pe servitori din hambar şi de la grajduri pentru a vedea cine sosea. Dar Robert căuta o singură siluetă şi zâmbi când o văzu pe Isabella ieşind din lăptărie cu o mantie maro acoperindu-i umerii, protejând-o împotriva fulgilor de zăpadă care cădeau dintr-un cer noros.
Robert uită de propria oboseală când ea porni în întâmpinarea lui. Părul ei blond şi cârlionţat îi ieşea în şuviţe umede de sub bereta simplă din pânză, iar ochii cenuşii îi erau plini de bucurie şi îngrijorare în acelaşi timp. O luă în braţe şi îşi atinse buzele reci de obrazul ei cald. De fiecare dată când o vedea, îi mulţumea lui Dumnezeu pentru norocul de a fi obţinut binecuvântarea mamei ei pentru a o lua de soţie pe fiică. Averea ei nu era spectaculoasă, iar proprietăţile erau împărţite între ea şi o soră mai mare, dar aveau să fie o adăugire binevenită la averea lui, iar pentru un al treilea fiu dintr-o familie precum Harrington, ea era o partidă potrivită.
— Nu mă aşteptam să te văd atât de curând, îi spuse ea în timp ce se îndreptau spre conac.
— Dar ţi-am trimis vorbă să mă aştepţi. Nu-mi spune că
flăcăul ăla leneş nu a ajuns. L-am plătit bine.
— Mesajul a sosit, îl asigură Isabella, ajutându-l să îşi dezbrace haina şi făcând semn unui servitor să aducă mai multe lemne pentru foc. Dar credeam că vei merge direct la Hornby.
— De ce? întrebă el, în timp ce ea îi punea haina la uscat.
— Cum, nu ştii?
— Am primit o misivă de la rege, cerându-mi să îmi adun din nou oamenii şi să ne întâlnim cu el la York. Robert se opri şi ascultă, văzând că ea avea veşti importante.
— Lordul Stanley a strâns o armată şi arme pentru a asedia castelul Hornby.
— Eşti sigură? Da, desigur, adăugă el când ea încuviinţă
din cap. Altfel nu mi-ai fi spus.
20
- ELIZABETH ASHWORTH -
Robert tresări din pricina durerii din picior. Muchia ascuţită a unei săbii îl străpunsese în lupta de la Losecoat Field, când îşi întorsese cu o secundă prea târziu calul, pentru a evita lovitura. Şi mai rău, rana îi fusese provocată
de un bărbat pe care îl crezuse prieten – un bărbat pe care îl cunoscuse bine în anii pe care îi petrecuse la castelul Middleham, când fuseseră amândoi în slujba contelui de Warwick, înainte ca acesta să devină un trădător.
— Se pare că Stanley vrea să profite de ocazia de a prelua Hornby, crezând că suntem ocupaţi în altă parte. Robert se opri şi privi pe fereastra ale cărei obloane erau pe jumătate trase, urmărind cum zăpada se aşternuse deja pe porţiunile mai înalte de pământ.
— Sper că fratele meu a rămas la Hornby şi nu a mers la York, continuă el. Dacă lasă castelul păzit doar de o garnizoană slabă, atunci nu cred că vor rezista. Se întoarse spre Isabella cu o expresie îngrijorată pe chip. Trebuie să
plec, spuse el, întinzându-se spre mantia pe care ea o pusese la uscat.
— Nu poţi pleca aşa, protestă ea. Trebuie să mănânci şi să
te odihneşti – la fel şi calul tău. Ar fi o nebunie să pleci pe vremea asta.
Robert îşi dădu seama că Isabella avea dreptate. Furtuna se înteţea, iar fulgii greoi deja acoperiseră copacii care împrejmuiau şanţul de apărare. Călătoria lui va trebui să
aştepte cel puţin până a doua zi.
Anne se trezi în toiul nopţii şi i se păru că aude tunete bubuind în afara zidurilor castelului, dar când se ridică în capul oaselor şi aprinse lumânarea, îşi dădu seama că
sunetul era al unor paşi greoi pe scări şi al unor voci precipitate.
— Sunt cei din familia Stanley, spuse Izzie, în vocea ei simţindu-se atât teamă, cât şi un fel de nerăbdare.
O clipă mai târziu, cineva ciocăni la uşă şi o deschise.
Unchiul James intră în cameră ducând cu el un felinar.
21
- POVARA LOIALITĂŢII -
— Îmbrăcaţi-vă repede, spuse el. Trebuie să mergeţi jos.
Câteva momente mai târziu, ajunseră în salon, unde mătuşa Joan stătea cu ochii căscaţi lângă şemineu, cu bebeluşul William pe genunchi, iar doica o liniştea pe micuţa lor verişoară Peggy, care plângea de frica umbrelor uriaşe ce jucau pe tapiseriile de pe pereţi.
— Orice s-ar întâmpla, staţi aici! le instrui unchiul James în timp ce ducele de Gloucester îşi făcu apariţia, purtându-şi armura. Vor să pună mâna pe castel pentru a se folosi de el, astfel că nu au niciun motiv să îl distrugă sau să îl ardă din temelii. Sunteţi în siguranţă atât timp cât rămâneţi aici, le spuse el.
Servitorii aduseră pături şi saltele umplute cu fulgi, şi de îndată ce copiii adormiră, Anne se întinse în apropierea rămăşiţelor focului din şemineu. În ciuda zarvei de mai devreme, castelul se cufundase acum într-o tăcere stranie, ca şi cum el şi toată lumea dinăuntru şi-ar fi ţinut răsuflarea, aşteptând prima lovitură a armatei lui Stanley. Dar liniştea rămase intactă, iar Anne căzu într-un somn agitat şi fu trezită doar de şoaptele servitorilor care aduceau micul dejun. Simţi un braţ greu deasupra ei şi observă că sora ei, adormită, se cuibărise mai aproape de ea. Izzie părea fragilă
şi palidă în lumina dimineţii, iar Anne văzu urmele lacrimilor pe obrajii ei şi o auzi mormăind în timp ce îi mută blând braţul. Mătuşa Joan încă stătea pe scaunul ei cu William în braţe şi arăta de parcă ar fi fost trează întreaga noapte; lângă
ea, doica şi Peggy dormeau pe aceeaşi saltea.
Servitorii aduseseră pâine şi mici cantităţi de bere, pe care le aranjau pe masa din capătul salonului. Anne se aplecă să
