Oaspetele vorbea cu unchiul ei şi, când se apropie de ei, ambii bărbaţi tăcură şi o priviră.
— Alteţă, spuse unchiul James, aceasta este nepoata mea, lady Anne.
Anne schiţă o reverenţă, descoperind că îi era destul de greu să îşi desprindă privirea de la ochii albaştri care o studiau cu vădit interes.
— Anne, dânsul este Richard, duce de Gloucester.
9
- POVARA LOIALITĂŢII -
— Lady Anne, spuse el cu o voce mai joasă decât se aşteptase ea. Apoi făcu o plecăciune formală, deşi ochii lui îi fixară pe ai ei, şi nu cedară până când ea nu îşi feri privirea –
un val de căldură îmbujorându-i obrajii. Când îl privi din nou, expresia lui era un amestec de amuzament şi încă ceva, de care Anne nu îşi putea da seama cu exactitate. În jurul lui plutea o aură aproape tangibilă.
— Mâncăm?
întrebă
unchiul
James,
indicându-i
oaspetelui său locul din capul mesei şi lui Anne locul de lângă el. Ea închise ochii şi îşi împreună mâinile în timp ce se spunea rugăciunea, aşa cum cerea obiceiul, şi apoi, în timp ce muzicienii începură să cânte, servitorii aduseră o mulţime de platouri la masă – carne sărată de oaie şi pateu din ficat de vânat, tarte umplute cu fructe uscate şi nuci.
Rezervele de mâncare şi băutură păreau nesfârşite, iar Anne se întreba cum de reuşise unchiul ei să organizeze această
cină.
După ce se asigură că farfuria ei a fost umplută cu mâncărurile preferate, ducele îşi concentră atenţia asupra propriei farfurii, îşi felie carnea cu un cuţit încrustat cu pietre preţioase, pe care îl scoase din teaca de la curea, şi începu să mănânce cu poftă.
— Iertaţi-mi lipsa de atenţie, domniţă, spuse el după
câteva minute. Mă tem că foamea mi-a copleşit bunele maniere.
— Nu am de ce să vă iert, Alteţă. Mă bucur să văd un oaspete care apreciază atât de mult ospitalitatea unchiului meu. Probabil că aţi avut o călătorie lungă.
— Lungă şi grea.
— Şi mergeţi să vă întâlniţi cu regele, în York? Bărbatul se încruntă uşor la auzul întrebării. Iertaţi-mă. Nu am vrut să
fiu indiscretă…
— După cum aţi spus, nu este nimic de iertat, răspunse el. Nu. Nu merg să mă întâlnesc cu regele la York. Voi rămâne aici.
— La Hornby? întrebă ea.
10
- ELIZABETH ASHWORTH -
— Păreţi surprinsă.
— Trebuie să mărturisesc că sunt. Nu primim des vizitatori – vreau să spun, nu din categoria celor bineveniţi, adăugă ea.
— Mă bucur că mă consideraţi binevenit. Cât despre cei nepoftiţi, presupun că vă referiţi la lordul Stanley, zise el, acordându-i permisiunea unui servitor să îi umple din nou paharul cu vin. Anne îl privi ridicând paharul la gură şi bând. Nu avea idee cât de bine informat era musafirul lor în legătură cu disputa dintre unchii ei şi familia Stanley, dar nu găsea nicio altă explicaţie pentru sosirea lui.
Îşi întoarse din nou ochii lui albaştri, animaţi, spre ea.
Anne zări în ei o aroganţă pe care nu o observase înainte.
— Eu şi lordul Stanley nu suntem de acord în multe privinţe, spuse el, una dintre ele fiind moştenirea dumneavoastră. Ducele ezită în timp ce puse cu grijă
paharul pe faţa albă de masă, scrobită, apoi continuă: Dacă
părerile mele vă jignesc în vreun fel, domniţă, pot doar să vă
cer iertare.
— Nu mă jigniţi, îl asigură Anne.
— Dar este posibil să nu ştiţi că am adus această
chestiune la cunoştinţa regelui. Eu susţin revendicarea unchilor dumneavoastră cu privire la moştenirea Harrington.
Doar că mi s-ar părea drept ca loialitatea tatălui şi a bunicului dumneavoastră să nu ducă la pierderea terenurilor familiei în favoarea lui Stanley. Dacă acest lucru îmi atrage antipatia dumneavoastră, atunci îmi pare rău.
