302
- ELIZABETH ASHWORTH -
Luă barda de la cavalerul de lângă el şi, după ce o cântări pentru un moment în mână, porni călare pe agerul armăsar spre partea dreaptă a pajiştii.
Înainte ca Tudor şi oamenii lui să ajungă la adăpostul taberei lui Stanley, regele şi cavalerii săi îi atacară. Richard se aplecă din şa şi îl lovi pe Sir William Brandon, purtătorul stindardului Tudor, aruncându-l de pe cal şi lăsându-l mort la picioarele sale. Apoi, în timp ce Tudor şi soldaţii săi se întoarseră, îngroziţi de atacul neaşteptat, James îl văzu pe rege dându-l jos de pe cal pe Sir John Cheney şi deschizându-i drumul pentru a ataca invadatorii. Cu sabia în mână, James îl urmă pe Richard îndeaproape, entuziasmul crescându-i pe măsură ce începu să creadă că aveau să
învingă. Dacă Tudor era ucis, cu siguranţă Stanley avea să
treacă de partea lor, iar duşmanul avea să fie înfrânt. Privi cum Tudor dădu pinteni calului pentru a se îndepărta de Richard, dându-şi seama că era un om mort dacă rămânea pe loc. Regele îşi îndemnă armăsarul să pornească pe urmele lui. Apoi auzi un strigăt înăbuşit din spate, iar când se întoarse să vadă ce se petrece, îl văzu pe fratele său, Robert, ridicându-şi viziera şi strigând „Diccon!” înainte ca Sir William Stanley şi armata lui să se năpustească asupra lor din spate.
Era seară când Anne văzu norul de praf ridicându-se pe drum în timp ce un călăreţ singuratic galopa spre castelul Hornby. Când călăreţul în armură traversă podul peste Wenning, Anne chemă doica să aibă grijă de copii şi coborî cât de repede putu treptele spiralate, strigând gărzii să ridice poarta. Recunoscu mai întâi armăsarul, după care pe unchiul ei James.
Acesta îşi opri calul, încercând să îl stăpânească după ce trecu pe sub arcadă şi intră în curte. În timp ce Anne privea animalul care gâfâia, epuizat, cu botul în pământ, mintea începu să i se învârtă. Oare Richard îl trimisese pe unchiul James după ea? Era atât de nerăbdător să o vadă din nou 303
- POVARA LOIALITĂŢII -
încât îi spusese unchiului ei să o aducă degrabă? Dar când James îşi scoase coiful, iar ea îi întâlni privirea, ştiu că ceva rău se întâmplase.
— Ce…? începu Anne, observând că unchiul ei era murdar de pământ şi de sânge, ca şi cum ar fi venit direct de pe câmpul de luptă. Nu, şopti ea, în timp ce inima i-o luă la goană de frică. Nu, se gândi ea. Dacă Richard ar fi păţit ceva, Anne ar fi ştiut; ar fi simţit. El era în siguranţă. Trebuia să
fie. Nu era prima oară când căutase adăpost în afara graniţelor. De două ori înainte se întorsese victorios. Chiar dacă lupta fusese pierdută, mai putea exista o altă şansă, altă dată. Poate că îl trimisese pe unchiul James să o ducă la el, în Burgundia. Anne avea să meargă. Va merge oriunde era el.
— Anne, spuse unchiul ei. Îmi pare rău.
— Pentru ce? întrebă ea. Cel puţin credea că rostise cuvintele. Dar unchiul ei nu-i răspunse. Îşi trecu mâna murdară peste ochi, parcă încercând să alunge amintirea unei imagini pe care o voia uitată, iar când îşi coborî mâna de pe faţă, Anne văzu lacrimile curgându-i peste noroiul uscat de pe obraji. Nu îl văzuse niciodată plângând pe unchiul ei. Nu crezuse vreodată că acest lucru era posibil, iar teama o cuprinse. Dinţii începură să îi clănţăne în timp ce soarele apunea spre vest.
— Nu am învins, spuse el în cele din urmă.
Tăcerea îi învălui pentru un moment, până când Anne reuşi să întrebe:
— Richard?
Unchiul ei îşi coborî privirea, iar Anne îşi dădu seama că
ar fi asigurat-o imediat dacă regele era teafăr şi nevătămat.
— Nu, şopti ea. Nu. Scutură din cap, şi toată fericirea pe care o simţise vreodată în viaţa ei se scurse din trup de parcă
ar fi fost chiar sângele vital, iar Anne se prăbuşi la pământ, în genunchi, ca şi cum ar fi încercat să îl adune pe tot şi să
recapete viaţa pe care Richard i-o promisese. Nu. Prin minte îi trecu imaginea mamei ei îngenunchind nu departe de acel 304
- ELIZABETH ASHWORTH -
loc. Fusese prea tânără atunci, ca să înţeleagă durerea mamei sale. Dar acum ştia.
— Îmi pare rău, repetă unchiul ei.
— Eşti sigur? întrebă ea rugător, ridicându-şi privirea spre silueta întunecată de soare a unchiului său, soare care devenea de un roşu-sângeriu la orizont. Lumina îi înţepă
ochii. Eduard îi spusese să nu se uite la soare. Spusese că va fi orbită. Matroana Payne îi spusese să nu atingă. Îi spusese că ar putea muri. Acum, Anne îşi dorea să fi fost şi oarbă, şi moartă; îşi dorea să nu fie nevoită să simtă durerea asta, suferinţa asta, viaţa asta care îi alerga prin vene, bubuindu-i în tâmple. Cum putea ea să trăiască, dacă el era mort?
— Cum? întrebă Anne. Avea nevoie să ştie detaliile. Nimic de ce i-ar fi putut spune unchiul James nu avea cum să
înrăutăţească situaţia.
— Haide să intrăm, spuse James. Coborâţi şi închideţi poarta! le strigă el gărzilor. Şi puneţi un străjer de pază.
Spune-ţi-mi imediat dacă vedeţi pe cineva apropiindu-se. Nu pot sta mult, îi spuse apoi lui Anne. Ai un cal odihnit pe care să îl pot lua?
Prin întunericul durerii şi suferinţei, Anne îşi dădu seama că exista un pericol.
— Te urmăresc? întrebă ea. El încuviinţă din cap şi o trase spre salon. Dar eşti în siguranţă aici, spuse Anne. Trebuie să
te odihneşti. Soţul meu…
— Soţul tău este duşmanul meu acum. Stanley au fost cei care l-au trădat pe rege şi l-au ucis.
— Nu. Dar chiar în momentul în care rosti cuvântul, Anne ştiu că ceea ce îi spusese unchiul său era adevărat.
— Anne, nu pot sta aici. Mulţi au fost ucişi şi mult mai mulţi sunt prinşi şi înjunghiaţi pe câmpul de luptă. Am avut noroc să scap cu viaţă.
— Unchiul Robert?
— Era în viaţă când l-am văzut ultima oară. Cred că a reuşit să ajungă pe coastă.
305
