ridicată pentru ca oamenii să îi poată vedea chipul, Richard dădu pinteni calului, care porni la drum. James dădu şi el pinteni calului său, pornind în formaţia următoare. Până la sosirea serii, aveau să ajungă la Leicester, şi rămânea de văzut cine avea să li se alăture.
Ştiau că John Howard, ducele de Norfolk, şi fiul său, Thomas Howard contele de Surrey, îi aşteptau deja acolo cu armata lor, dar Richard îşi exprimase în particular îngrijorarea că Henric Percy, contele de Northumberland, încă nu sosise, deşi trimisese vorbă că era pe aproape. De asemenea, James văzuse cât de alarmat fusele regele la vederea lui John Sponer şi a lui John Nicholson din York, care îi aşteptaseră la cabana lor de vânătoare, când se întorseseră după o zi petrecută la vânătoare cu şoimi în pădure. Richard stătuse înaintea focului, în hainele lui împroşcate de noroi, şi nu băuse nici măcar apă până nu auzi tot ce avură ei de spus. Îngrijorarea lor că el nu trimisese după trupe din oraş pentru a lupta în numele său o oglindise pe a lui, dându-şi seama că, din postura de comisionar de detaşamente în nord, fusese de datoria lui Percy să adune oamenii din York. Regele îl trimisese pe John Nicholson înapoi la York să adune oameni, dar în oraş era o epidemie, şi nu ştiau încă dacă şi cât de mulţi vor putea veni.
Armata regelui sosi la Leicester înainte de căderea nopţii, iar James îl însoţi pe Richard, după ce se asigură că oamenii lui ridicară tabăra, pentru a se întâlni cu ducele de Norfolk.
— Mă nelinişteşte să nu ştiu în cine pot avea încredere, spuse Richard, care fusese ajutat să îşi scoată armura şi acum se afla în camera care fusese pregătită pentru el la hanul „Mistreţul Alb”. Iar acum că William Stanley s-a dovedit a fi un trădător, nefăcând nimic să împiedice trecerea bastardului de Tudor prin Ţara Galilor, mă întreb dacă
fratele său va fi mai loial.
James îl privi pe ducele de Norfolk ascultând în tăcere.
Deşi el şi fiul său aduseseră o armată numeroasă, mărturisise că mulţi soldaţi nu mai voiau să lupte şi că, în 297
- POVARA LOIALITĂŢII -
ciuda iscoadelor sale, existaseră dezertori şi mulţi oameni care refuzaseră să îi însoţească.
— Dar îl vom depăşi numeric pe Tudor fără probleme, îl asigură el pe rege în timp ce Richard se opri un moment şi privi pe fereastra deschisă spre un grup de soldaţi care râdea.
— Dacă oamenii pe care îi avem ne rămân fideli, spuse el, încruntându-se.
În seara următoare, înainte de apusul soarelui, o armată
fu zărită îndreptându-se spre sud şi un mesager sosi la han în timp ce ei luau cina, spunându-le că înainte de căderea nopţii, contele de Northumberland avea să sosească în Leicester. Studiind bucata de cer pe care o putea vedea prin uşa deschisă, James îşi spuse în sinea lui că Percy ar face bine să se grăbească.
— Spune-i că vreau să îi vorbesc de îndată ce soseşte, zise Richard. Aş vrea să aud din gura lui de ce a ales să nu adune trupe în York.
Nici nu se atinseseră bine de primul fel de mâncare, când Henric Percy fu anunţat şi, aplecându-se pe sub tocul uşii, îşi făcu apariţia îmbrăcat în armură. Făcu o plecăciune înaintea lui Richard, dar chiar şi în lumina palidă a lumânării, expresia lui trăda un dispreţ arogant.
— Neg orice întârziere, Alteţă, răspunse el când Richard îl interogă. Cu siguranţă înţelegeţi că durează trei zile să
ajungem de la Alnwick la York, şi apoi încă două până în Leicester? Iar pentru asta a trebuit să grăbesc pasul.
— De ce nu ai adunat trupe loiale în York? întrebă Richard sever.
— Este o epidemie în York. Dacă aş fi luat soldaţi de acolo, boala s-ar fi împrăştiat printre oamenii mei şi mi-ar fi decimat trupele. Ar fi fost culmea prostiei, răspunse Percy. În plus, dacă veţi ieşi afară, veţi vedea că am adus o armată
numeroasă. Neamul Percy este loial regelui său.
În timp ce James îi observă pe cei doi bărbaţi aruncându-şi priviri aspre, se întrebă cărui rege îi era Percy loial.
298
- ELIZABETH ASHWORTH -
Cândva fuseseră susţinătorii lancasterienilor, şi James ştia că bărbatul era gelos pentru faptul că Richard îl numise pe nepotul său, contele de Lincoln, capul Consiliul din Nord, şi nu pe el.
Richard îşi înfipse cuţitul încrustat cu pietre preţioase în masă, dar chipul îi rămase straniu de calm.
— Plecăm de aici la răsărit, îi spuse el lui Percy.
— Dar este duminică. Oamenii mei şi caii sunt epuizaţi, au nevoie de odihnă. El întâmpină expresia încruntată a lui Richard cu o privire fermă. Plecaţi, dacă este nevoie. Eu vă
voi urma după-amiază, pe post de ariergardă, spuse el în cele din urmă, întrerupând tăcerea tensionată.
— Asta ar fi destul de logic, interveni James, încercând să
aducă puţină raţiune în dezbaterea lor. Soldaţii şi caii obosiţi nu ne-ar fi de niciun folos.
După un moment, Richard dădu aprobator din cap şi îi dădu contelui permisiunea să se retragă.
— Tot nu am încredere în el, spuse regele, scoţându-şi cuţitul din lemnul mesei. James nu răspunse. Nu era nimic de spus şi ştiau cu toţii din experienţele trecute că alianţele se schimbau la fel de repede precum fluxul şi refluxul.
Plecară devreme în dimineaţa următoare, chiar înainte ca oamenii să fie chemaţi la slujbă de clopotele bisericii.
— Şi spune-le soldaţilor să meargă pe marginea drumurilor, zise Richard când James dădu să plece.
Recoltele sunt aproape gata de cules şi nu vreau să le distrugem.
Deşi oamenii din York nu veniseră, numărul celor care păreau să îl susţină pe rege îl depăşea de departe pe cel al inamicului, şi, dacă ceea ce spionii şi iscoadele lor raportaseră era adevărat, atunci nu era nevoie să mai aştepte. Pe măsură ce amiaza trecu, iar căldura zilei făcu imposibilă atingerea armurii cu mâna dezgolită, riscând arsuri serioase, James se răsuci în şa şi, ferindu-şi ochii de soare, a fost uşurat să vadă trupele sclipitoare ale lui Northumberland mergând în urma lor, aşa cum promisese.
299
- POVARA LOIALITĂŢII -
Armata regelui părea invincibilă, iar James se rugă ca Henric Tudor să se retragă, la vederea lor.
Soarele traversă cerul, aşezându-se spre vest, înaintea lor, iar umbrele începură să li se alungească în timp ce convoiul lung de soldaţi şi cai se apropiară de satul Sutton Cheney.
