În timp ce ameninţarea invaziei din partea lui Henric Tudor crescu, lordul Stanley ceru permisie regelui să plece pentru a se ocupa de nişte treburi la moşiile lui din Lancashire, iar Anne şi Eduard se întoarseră cu el la Lathom. Anne voia să meargă la Hornby, dar i-a fost interzis.
— Poate este mai bine dacă nu mergi, spuse Eduard.
Circulă o epidemie de febră acolo. Lucy mi-a scris că ea şi mama ei sunt foarte ocupate cu preparatul medicamentelor pentru ameliorarea bolii şi ne sfătuieşte să stăm departe de Hornby, momentan.
Între timp, Richard începuse să plănuiască apărarea regatului său, şi de la castelul Nottingham sosi un mesager cu o scrisoare pentru lordul Stanley.
— Regele îmi cere să mă întorc la curte sau să îl trimit pe lordul Strange în locul meu, spuse el, citind scrisoarea. Am sentimentul că nu prea are în încredere în mine, la urma urmei, adresându-i un zâmbet viclean soţiei lui.
— Merg eu în locul tău, se oferi lordul Strange. Voi spune că ai căzut la pat cu febră. Nu va putea, în acest caz, să te suspecteze de ceva.
— Am dubii că te va crede, spuse lord Stanley, dar dacă
eşti dispus să mergi, ţi-aş fi recunoscător, întrucât sunt mult mai de folos cauzei noastre aici decât sub supravegherea atentă a regelui.
— Trădătorilor! spuse Anne, iar ei se întoarseră să o privească, ca şi cum ar fi uitat de prezenţa ei.
— Mai bine te-ai asigura, dragul meu, că nu îi scrie mesaje iubitului ei, îl sfătui Lady Stanley. Iar pe viitor, fii mai atent când spui ceva în prezenţa ei.
— Mergi în camera ta! îi ceru lordul Stanley lui Anne.
— Aşadar, pe mine, nu pe soţia ta, ai de gând să mă ţii prizonieră, nu-i aşa? spuse ea.
291
- POVARA LOIALITĂŢII -
Eduard o luă de braţ şi o ridică de pe scaun.
— Vino sus, şopti el. Lasă totul în seama mea. Lipsită de apărare, Anne îi permise să o conducă în dormitorul lor. Îmi pare rău, spuse Eduard după ce închise uşa. Tata nu are niciun drept să te trateze astfel.
— Atunci, măcar o dată, fii bărbat şi fă ceva în privinţa asta! îl provocă Anne.
— Voi face. Îi voi sugera că ar fi mai bine pentru planurile lor dacă ţi-ar permite să te întorci la Hornby – dacă eşti dispusă să rişti să te întorci?
— Desigur că sunt. De ce n-aş fi?
— Mă gândeam la epidemia de acolo, îi reaminti el.
— Poate dacă îi spui tatălui tău că aş risca să mor, s-ar grăbi să mă trimită acolo! Eduard nu răspunse, iar Anne nu află niciodată dacă el îi sugerase un asemenea lucru lordului Stanley, dar în dimineaţa următoare i se permise să
pornească spre nord, cu o escortă formată din doi servitori.
— Spune-le unchilor meu unde sunt, îl rugă Anne în timp ce Eduard îi sărută mâna în semn de rămas-bun. Şi ai grijă
de tine, adăugă ea, mângâindu-i obrazul într-un impuls brusc de afecţiune. Dumnezeu să te apere!
Pe măsură ce se îndepărta, Anne privi înapoi spre el, întrebându-se dacă avea să îl mai vadă vreodată. Ar fi aşteptat bucuroasă anularea căsătoriei lor, oricât ar fi fost nevoie, dar ştia că Richard era nerăbdător, iar Anne era bântuită de teama că el avea să se folosească de viitoarea bătălie pentru a scăpa de soţul ei, aşa cum oamenii spuseseră odată că scăpase de soţul lui Anne Neville.
Îşi dorea să îi poată trimite un mesaj, în care nu doar să îi spună despre trădarea lordului Stanley, ci să îi ceară să aibă
milă de Eduard Stanley. Dar ştia că escortele ei aveau ordin să împiedice trimiterea vreunei scrisori şi, până i-ar scrie de la Hornby şi ar găsi un mesager de încredere, ar putea fi prea târziu. Ultimele veşti pe care le auzise înainte să plece de la Lathom au fost că Henric Tudor, împreună cu o forţă
292
- ELIZABETH ASHWORTH -
considerabilă de susţinători, pornise deja din Franţa spre Anglia.
Dispoziţia lui Anne se îmbunătăţi în timp ce lăsă în urmă
câmpiile din Lancashire de Vest şi zări dealurile şi mlaştinile nordului. Când văzu turnul octogonal al castelului, profilându-se pe cerul albastru al verii, se bucură să fie acasă, gândindu-se doar la faptul că, dacă Richard şi copiii ei s-ar fi aflat lângă ea, bucuria ei ar fi fost nemărginită.
În timp ce urcau pe drumul abrupt pentru a intra în curte, se arătă surprinsă de liniştea din jur şi de absenţa lui Lucy, care nu ieşise alergând în întâmpinarea ei. Probabil că nu sosise niciun mesaj care să îi anunţe sosirea, se gândi Anne, coborându-şi trupul înţepenit din şa şi privind în jur.
O uşă se deschise, iar Martha ieşi din casă. Surprinsă, dar încântată să o vadă, Anne întinse braţele, iar Martha o îmbrăţişă, dar nu spuse nimic.
— Ce s-a întâmplat? Ce faci aici? întrebă ea, văzând lacrimile femeii şi observând cât de palidă şi slabă devenise.
— Boala, lady Anne. Aproape toată lumea din castel este bolnavă şi am venit să dau o mână de ajutor. Nu ar fi trebuit să vă întoarceţi. Nu este un loc sănătos.
— Lucy? întrebă Anne. Şi copiii?
— Micuţii sunt foarte bine. Sunt izolaţi în camera lor din turn, domniţă. Dar domnişoara Lucy este foarte bolnavă.
Anne o urmă pe Martha în camera pe care unchiul James o folosise cândva drept solar. Acum era transformată într-o infirmerie improvizată, plină cu saltele din paie şi paturi din lemn.
— Doamna Payne şi domniţa Lucy au spus că, dacă ţinem toţi bolnavii laolaltă, este mai uşor să îi îngrijim, împiedicând astfel răspândirea bolii. O idee pe care au prins-o de la stăpânul Stanley, deşi le-am spus că este prostească. Uitaţi cum s-a sfârşit, spuse ea, arătând spre patul jos unde matroana Payne îşi îngrijea fiica.
