— Atunci, viitorul nu arată promiţător.
— Mă tem că nu, spuse unchiul ei cu tristeţe.
În cea de-a şaisprezecea zi a lunii martie a anului 1485, soarele dispăru în mod misterios, chiar în toiul zilei.
— Este o eclipsă, explică Eduard. Stăteau în curtea casei Stanley şi deodată aerul deveni rece şi toate păsările tăcură
din pricina nopţii false care căzuse peste oraş. Are loc atunci când luna, pe orbita ei, ajunge între Pământ şi Soare.
— Este un semn rău, răspunse Anne. Soţul ei scutură din cap din pricina superstiţiilor ei, dar nici nu termină bine Anne de vorbit, că un clopot de înmormântare începu să
bată. Ea îl privi speriată pe Eduard.
— Regina? întrebă Anne. Eduard încuviinţă. Dumnezeu să
îi aibă sufletul în pază, spuse ea. Şi să îl ajute pe Richard, şopti apoi.
Clopotul continuă să bată în timp ce noaptea falsă
întuneca oraşul. Părea să fie singurul sunet care răsuna peste ziduri şi peste râu, spre câmpurile de dincolo de el, ca şi cum întregul cer ar fi deplâns moartea lui Anne Neville.
Anne privi cum o bulă de lumină apărea dintr-o parte a soarelui întunecat.
283
- POVARA LOIALITĂŢII -
— Nu te uita la el, îi spuse Eduard. Mulţi vor fi orbiţi de puterea luminii soarelui în această zi. Nu aş vrea să fii unul dintre ei.
Însă nu doar ochi au fost orbiţi, ci şi minţi. Zvonurile că
regele îşi ucisese soţia pentru a se însura cu nepoata sa şi a-i dejuca planurile lui Henric Tudor abundau.
— Nimeni pe străzi nu vorbeşte despre altceva, spuse Eduard în timp ce luau cina la casa Stanley, în ziua în care trupul neînsufleţit reginei a fost depus la Westminster Abbey spre odihna veşnică.
— Cum era regele? îl întrebă Anne pe lordul Stanley, care participase la înmormântare.
— A plâns, deşi mulţi spun că durerea lui a fost jucată la fel de bine ca cea a unui actor.
Anne îşi privi socrul şi îşi dădu seama că nu avea pic de milă pentru Richard. Îşi puse lingura lângă farfurie şi observă că mâna ei începuse să tremure de emoţie.
— Crezi că se va însura cu lady Elizabeth? întrebă Eduard.
— Cine ştie ce îi trece prin minte? spuse lordul Stanley.
Bărbatul ăsta este o enigmă, şi nu îl voi înţelege niciodată.
Dar Radcliffe a promis că va vorbi cu regele, iar el este unul dintre puţinii oamenii pe care chiar l-ar putea asculta. Deşi numai Dumnezeu ştie când va reuşi să îi vorbească. Regele s-a închis în camera lui şi refuză să primească pe cineva.
Deşi Richard nu dispăruse niciodată din gândurile şi din rugăciunile ei, Anne nu îl văzu şi nici nu primi vreun mesaj de la el până în mai, când unchiul Robert veni şi îi spuse că
regele voia să o vadă.
— Un moment, spuse Anne, deodată conştientă de rochia ei mohorâtă, şi alergă în camera ei pentru a se schimba şi a-şi prinde un coif curat pe cap, înainte de a-i permite unchiul ei să o urce în barca ce avea să o ducă la Westminster. În timp ce vâslele tăiau apa râului, soarele ieşi pentru prima oară, după săptămâni bune, iar Anne speră să fie un semn bun.
284
- ELIZABETH ASHWORTH -
A fost condusă în camera de primire, unde Richard stătea pe un fotoliu împodobit, îmbrăcat în negru, cu o vestă aurie şi o robă neagră pe deasupra. Anne făcu o plecăciune adâncă
şi rămase aplecată pentru un moment, cu ochii fixând podeaua, în timp ce se întreba ce voia să îi spună.
După ce îi făcu semn să se ridice, Richard se ridică şi el şi veni spre Anne.
— Îţi voi vorbi în privat, lady Anne, spuse el.
Ea se aplecă să sărute inelul de pe mâna lui întinsă, nările umplându-i-se de mirosul lui familiar.
— Vino! spuse Richard, oferindu-i braţul. Anne îşi puse degetele pe mâneca robei sale, aşa cum o făcuse în urmă cu mulţi ani la castelul Baynard, deşi se îndoia că astăzi intenţiona să o ducă în grădină şi să facă dragoste cu ea.
O conduse în anticamera ale cărei ferestre dădeau spre livada ce se întindea până la râu. Anne îl auzi închizând uşa în urma lor, iar pentru prima oară în mai mult de zece ani, rămase din nou singură cu el. În timp ce stătea în spatele ei lângă fereastra deschisă, braţele lor aproape atingându-se, Anne observă ridurile palide de la colţurile gurii lui şi cearcănele din jurul ochilor, urme ale durerii lui. Voia să îl îmbrăţişeze şi să îl consoleze.
— Richard! îşi puse mâna pe a lui. Richard, îmi pare sincer rău, spuse ea. Ştiu că ai iubit-o.
El îi ridică mâna şi o duse la pieptul său. Anne îi putea simţi bătaia inimii, care era la fel de rapidă ca şi a ei.
— Da, am iubit-o, răspunse el, dar nu aşa cum te iubesc pe tine. Ea a fost soţia mea şi i-am fost fidel cu trupul. Şi am plâns când mi-a fost luată. Dar…
