293
- POVARA LOIALITĂŢII -
Lucy zăcea palidă, într-un lac de sudoare, pe salteaua din paie. Respiraţia îi părea sacadată, luptându-se pentru aer.
Matroana Payne ridică privirea spre Anne, lacrimi curgându-i nestăvilite pe obraji. Scutură din cap, disperată.
— Am făcut tot ce am putut, şopti ea, dar Dumnezeu o va lua până la sfârşitul zilei.
Anne o privi pe fata care îi devenise prietenă şi însoţitoare.
Părul ei despletit era umed şi lipit de scalp, şi părea deja moartă. Întinse mâna, gândindu-se să îi ofere puţină
consolare în ultimele ei clipe de viaţă, dar doamna Payne o opri.
— Nu, spuse femeia. Au murit deja destui. Nu vă riscaţi viaţa, lady Anne.
Anne se retrase, încuviinţând din cap. Nu voia să rişte să îi provoace lui Richard suferinţa de a o pierde în faţa acestei boli. Aveau o şansă la fericire acum, iar Anne nu voia să fie cea care să o distrugă.
După cum fusese prezis, Lucy muri în acea noapte, fiind ultima victimă a febrei din Hornby. De cum ajunsese, Anne se îngrijise de fiecare bolnav în parte, punându-şi în pericol propria viaţă pentru cei care se înzdrăveniseră. O
înmormântară pe Lucy în cimitirul bisericii, iar Anne spunea zilnic rugăciuni pentru sufletul ei şi îi ajuta pe ceilalţi să îi consoleze pe Ned şi pe micuţul Thomas cât de bine putea, deşi copiii nu înţelegeau că mama lor nu avea să se mai întoarcă la ei. Îi scrise lui Eduard pentru a-i da vestea, căutând cuvintele potrivite şi ştiind că perspectiva raiului nu l-ar consola în vreun fel.
Zilele de august deveniră mai scurte şi mai fierbinţi, presărate cu furtuni aprige, cu fulgere care zguduiau turnul şi umpleau şanţul cu nămol în timpul ploilor torenţiale.
Nimeni nu se apropia de sat, întrucât încă se temeau de epidemie, iar Anne privea toată ziua spre sud, aşteptând mesagerul care avea să îi spună că Henric Tudor fusese învins şi că ea putea merge la Richard pentru a-i deveni soţie.
294
- ELIZABETH ASHWORTH -
Pentru o clipă, Robert Harrington crezu că vede o fantomă.
Fiul lui Anne, John, se transformase din copil într-un adolescent înalt, în pragul bărbăţiei, iar când intră în salonul castelului Nottingham îi aminti atât de tare lui Robert de fratele său mort, încât un val proaspăt de durere îl făcu să îşi piardă echilibrul. Dar dacă trăsăturile lui trădau apartenenţa la neamul Harrington, hotărârea băiatului era moştenită de la tatăl lui, fapt vizibil când, după ce înclină formal din cap, izbucni:
— Papa, lasă-mă să vin cu tine. Te implor!
John primise o permisie de la studii în lunile de vară şi i se dăduse voie să îl însoţească pe tatăl său adesea, în calitate de cavaler, dar acum că bătălia părea inevitabilă, i se spusese că trebuia să se întoarcă la castel, în Sheriff Hutton.
— Nu, răspunse regele, continuând să studieze harta care era întinsă înaintea lui pe o masă.
— Dar, papa, voi împlini paisprezece ani în curând. Alţi băieţi de vârsta mea merg. Eu de ce nu pot?
— Am spus nu şi nu mă poţi face să mă răzgândesc, spuse cu blândeţe Richard, ridicând privirea de pe hartă pentru a-şi studia fiul cu o afecţiune evidentă.
— Dar, papa, ştii că trag bine cu arcul şi că săgeata se duce drept şi…
— Nu! Richard îl întrerupse cu o expresie la fel de hotărâtă
şi fermă ca a fiului său. Ţi-am poruncit să te întorci la castelul din Sheriff Hutton. Încă se pare că nu eşti suficient de matur pentru o luptă, dacă continui să mi te opui! adăugă
el.
Robert îi privea confruntându-se într-un concurs de voinţă, iar apoi John păru să se facă mic sub privirea de un albastru intens a tatălui său. Regele se apropie atunci de fiul lui şi îşi puse braţul pe umărul lui, sărutându-i părul, ca şi cum ar fi fost încă un copil.
295
- POVARA LOIALITĂŢII -
— Nu voi pierde încă un fiu, spuse el încet, iar mama ta nu m-ar ierta niciodată dacă ai păţi ceva. Fă cum ţi se spune.
Robert văzu lacrimile de frustrare şi de dezamăgire licărind în ochii lui John. Ideea bătăliilor era captivantă la acea vârstă, se gândi el, când tot ce ştiai despre lupte erau laudele şi poveştile celor care se întorseseră victorioşi. Realitatea, însă, era zgomotoasă, sângeroasă şi îngrozitoare, iar câmpul de luptă nu reprezenta un loc potrivit pentru niciun băiat atât de tânăr.
Aruncându-i o privire ostilă unchiului său, ca şi cum ar fi fost de părere că Robert ar fi trebuit să îl susţină, John ieşi din salon, iar Richard se întoarse la hartă.
— N-am de gând să pierd încă un fiu, repetă el, punându-şi mâinile pe masă şi încercând să îşi concentreze atenţia asupra pergamentului dinaintea sa, urmărind în schimb cu ochii minţii o cu totul altă scenă. Apoi, după un moment, puse degetul pe hartă. Mâine vom pleca spre Leicester, unde se vor aduna armatele noastre, spuse el. Şi de acolo, cu voia lui Dumnezeu, ne vom înfrânge duşmanii.
James Harrington privea cum călăreţii începură să iasă
din curtea castelului Nottingham, în formaţie de câte patru.
Fiecare bărbat era bine înarmat cu arme lustruite şi şlefuite, iar armurile argintate licăreau în soarele dimineţii. Văzând atât de mulţi soldaţi cu stindarde colorate, ridicate pentru a flutura în bătaia brizei, James îşi simţi inima plină de bucurie. Regele insistase că trebuiau să pornească la luptă
cu multă încredere, fără să permită fricii sau îndoielii le distrugă elanul.
James ştia că regele încă avea semne de întrebare în privinţa câtorva oameni, mai ales când era vorba de cei din neamul Stanley, dar nimic nu se citea pe chipul lui în timp ce îşi strunea calul alb, care se agita sub el, la fel de nerăbdător să pornească la drum precum călăreţul său. Cu o simplă diademă din aur placată peste coiful lui şi cu viziera 296
- ELIZABETH ASHWORTH -
