Richard porunci ca tabăra să fie ridicată acolo, şi de îndată
ce cortul său fu instalat, iar bucătarii pregătiră cina, îşi chemă cavalerii la masă, pentru a discuta tacticile de luptă
pentru a doua zi. Trimisese înainte un grup de soldaţi până
la o colină înaltă, numită Dealul Ambion, aflată la vreun kilometru distanţă, cu ordinul de a o lua sub ocupaţie pe timpul nopţii. Dincolo de ea, în valea întinsă, se afla pajiştea unde plănuiau să îşi atace duşmanii.
— Ducele de Norfolk va conduce avangarda. Noi îl vom urma, iar oamenii lui Northumberland ne vor asigura spatele, le spuse el. Şi le-am poruncit să îşi îndrepte armele spre Stanley, dacă dă vreun semn că ar vrea să ne trădeze.
Unde este lordul Strange? întreb Richard.
— Cu ceilalţi soldaţi, răspunse James. Doriţi să îi vorbiţi?
— Nu. Dar păziţi-l bine, spuse el. Şi mergeţi până la lordul Stanley. Cereţi-i să confirme că va lupta de partea noastră
mâine şi amintiţi-i că fiul său este ostaticul meu.
Stanley îşi ridică tabără la o oarecare distanţă faţă de ei, iar James încălecă pe un cal odihnit şi porni spre adunarea de corturi unde steagul cu gheara de vultur se legăna în aerul blând al serii. Soldaţi îi ieşiră în întâmpinare cu mâinile pe arme, dar îşi băgară săbiile înapoi în teacă la vederea culorilor regale.
— Vin cu un mesaj din partea regelui, îi spuse el lui Stanley, privindu-şi vechiul duşman din şa. Vrea să îl asiguri că vei lupta de partea lui şi îţi aminteşte că fiul tău se află în convoiul său.
Thomas Stanley se ridică şi îşi mângâie barba rară, fără să
răspundă.
— Lordul Strange va fi decapitat dacă îl trădezi pe rege, îl avertiză James.
300
- ELIZABETH ASHWORTH -
— Mai am şi alţi fii, răspunse Stanley, ridicând din umeri şi intrând în cortul său fără vreun alt cuvânt, lăsându-l pe James cu gura căscată. Furios, întoarse calul şi porni înapoi spre tabără. Ştia că Stanley era pregătit să îşi asume riscul şi că Richard nu va avea tăria să îi ucidă fiul, dar răspunsul lui îi confirmase, de asemenea, teama că Stanley nu avea să
lupte pentru ei – doar dacă era convins că puteau învinge.
Când îi raportă întâlnirea lui Richard, el se arătă de acord.
— Nu mă aşteptam la altceva din partea lui, spuse regele cu dispreţ.
— Şi lordul Strange? întrebă James.
— Nu îmi va fi de niciun folos să-l ucid, recunoscu Richard, scuturând din cap, şi nu îl voi executa doar de amorul execuţiei. Vino cu mine, îi spuse lui James. Haide să
vorbim cu soldaţii şi să le insuflăm curaj.
Purtând doar cămaşa şi vestonul, cu capul descoperit, Richard merse printre corturile din tabără, schimbând vorbe de încurajare şi de mulţumire cu soldaţii care stăteau în aerul rece al serii, lustruindu-şi pentru ultima oară armele, înainte sa stângă focurile şi să se pregătească de culcare.
Merseră până la Dealul Ambion, unde Richard le porunci gărzilor să fie precaute şi vigilente, şi unde se opri un moment pentru a privi focurile pâlpâinde din taberele de jos, neştiind în care dintre ele se aflau aliaţi şi în care duşmani.
— Presupun că ar trebui să mergem la culcare, îi spuse lui James în cele din urmă. Soarele va răsări devreme, iar mâine va fi o zi grea.
James se întinse pe o saltea din paie la intrarea în cortul regelui şi văzu că Richard se foi şi se întoarse şi el pe toate părţile în patul său, ca şi cum ar fi fost chinuit de vise rele.
Întotdeauna era astfel în ajunul unei bătălii, se gândi James, deşi se părea că oamenii nu erau niciodată obosiţi dimineaţa, ci luptau din dorinţa de supravieţuire.
În cele din urmă, renunţară la orice încercare de a dormi în timp ce zorii zilei luară treptat locul stelelor. Chiar înainte să se lumineze în întregime, cavalerii îi ajutară să îşi îmbrace 301
- POVARA LOIALITĂŢII -
armurile, apoi îngenuncheară cu toţii în iarba umedă de rouă
pentru a asculta slujba preotului şi pentru a primi binecuvântarea şi iertarea păcatelor. După aceea caii au fost aduşi din locul unde fuseseră lăsaţi să pască peste noapte, au fost înşeuaţi şi acoperiţi cu armura protectoare şi culorile regale. Odată ce oamenii săi părură pregătiţi, Richard încălecă pe armăsarul său preferat, White Surrey, şi, stând în mijlocul lor, le ţinu un discurs.
— Alungaţi orice teamă, le spuse el, şi călăriţi spre luptă
ca adevăraţi campioni curajoşi. Dacă fiecare dintre voi va da câte o singură lovitură sigură, atunci ziua va fi a noastră.
Dincolo de vale, unde steagurile cu dragonul roşu fluturau în vânt, trompetele răsunară, iar James putea vedea soldaţi înarmaţi cu greoaiele arme franceze pe care armata lui Tudor le adusese. Stomacul i se învolbură de nelinişte şi entuziasm când văzu soldaţii luându-şi arcurile şi ştiu că, în câteva minute, bătălia avea să înceapă.
Brusc, se auzi un vuiet asurzitor când se trase cu puştile, iar armata lor răspunse şi ea cu praful de puşcă. Trompetele sunară înaintarea, iar soldaţii porniră printr-o ploaie de săgeţi ce şuierau în aer. James îl văzu pe contele de Oxford pornind în josul dealului, dar asta nu era o încăierare de oameni indisciplinaţi. Scoţii şi mercenarii francezi închiseră
cercurile într-un marş solid, avansând, iar oamenilor lui Norfolk le era imposibil să pătrundă, putând doar să îi atace pe cei de pe flancurile exterioare. Lângă el, Richard se foia în şa. James observă că privirea lui nu era îndreptată asupra câmpului principal al bătăliei, ci asupra unui mic grup de soldaţi, care înainta pe margine, spre linia armatei lui Stanley.
— Tudor! spuse el dezgustat şi scuipă. Îi aruncă o privire piezişă lui James. Este al meu! spuse Richard.
— Alteţă! Este prea riscant! strigă James în timp ce regele luă hăţurile într-o singură mână.
— Îl voi provoca într-un duel mortal şi voi trăi sau voi muri rege al Angliei! strigă Richard înainte de a-şi închide viziera.
