28
- ELIZABETH ASHWORTH -
Îşi frecă mâinile şi picioarele amorţite de frig. Călătorise destul de sărăcăcios echipat pentru campare, şi dormise înfăşurat în pătura calului, pe pământul umed. Se ridică în genunchi şi se întinse stângaci după sabia care zăcea în teacă, lângă el. Tropăitul ferm al paşilor şi nechezatul ocazional al vreunui cal agitat se distingeau în apropiere, iar Robert îşi dădu seama că armata se îndrepta spre sud. De ce, nu era sigur. Putea însemna că Stanley pusese mâna pe tinerele lui nepoate, Anne şi Elizabeth, dar era puţin probabil, având în vedere modul în care fratele lui le păzea, şi le-ar fi păzit şi mai straşnic ştiind că duşmanul se afla la porţile castelului.
Tremurând, se ridică în picioare şi îşi luă pătura de jos.
Calul lui trăgea de frâiele cu care era legat de un copac. Şi el auzise zgomotele făcute de ceilalţi cai şi era nerăbdător să li se alăture.
— Şşşt! îl linişti Robert, trecându-şi mâna peste nasul osos al animalului şi peste botul lui moale, în speranţa să nu îl dea de gol. Credea că, dacă îşi apăsa mâna pe el, împiedicând calul să întoarcă uşor capul, avea să fie mai puţin probabil să scoată un nechezat. Şi, cu puţin noroc, armata lui Stanley nu va avea niciun interes să urmărească
vreun infractor, chiar dacă l-ar fi zărit, în drumul lor, iţindu-se printre copaci.
Când Robert se asigură că trecuse şi ultimul pedestraş, îşi conduse calul până la drumul plin de noroi şi de zăpadă
topită, unde urmele de paşi împreună cu un morman aburind de bălegar de cal şi cu sunetele îndepărtate ale soldaţilor stăteau mărturie a trecerii lor recente pe acolo.
Robert îşi îndreptă calul spre nord, înşfăcă frâiele şi, împingând piciorul în scara şeii, îşi ridică trupul chinuit pe cal. În curând urma să ajungă acasă, unde, cu puţin noroc, avea să îl aştepte micul dejun.
James Harrington stătea în salon cu ducele de Gloucester.
Euforia lui de mai devreme, când văzuse armata lui Stanley 29
- POVARA LOIALITĂŢII -
dispărând spre sud, fusese înlocuită de nelinişte, iar ducele dăduse glas gândurilor lui. Ceva mai mult decât rezistenţa lor la asediu cauzase retragerea trupelor, astfel încât un nou asalt nu era deloc imposibil.
— Voi merge la York, spuse ducele. Dacă o să am nevoie de prezenţa dumitale acolo, îţi voi trimite vorbă.
— Ştiţi că loialitatea mea pentru dumneavoastră este dincolo de orice dubiu, îi spuse James. Sprijinul pe care ni laţi oferit aici a fost mai mult decât meritam. Dacă aveţi nevoie să lupt alături de dumneavoastră, voi veni.
Ochii albaştri şi ageri ai ducelui îi întâlniră pe ai lui, pentru un moment. James ştiu că ducele înţelesese sensul nerostit al cuvintelor lui, şi anume că familia Harrington îi era loială lui, şi nu regelui, acum că Warwick nu mai era stăpânul lor.
— L-am trimis pe Ratcliffe la grajduri să pregătească caii.
Vom pleca de îndată ce sunt gata.
— Dar trebuie să luaţi micul dejun mai întâi, spuse James în timp ce un servitor aduse nişte pâine şi o puse pe masă.
— Doar o gustare rapidă, spuse ducele. Mi-ar plăcea să
ajung la York până la căderea nopţii. Iar asta înseamnă că va trebui să călărim foarte repede.
Anne se afla în dormitorul ei. Nu mai fusese aici din noaptea când începuse asediul. Patul era încă nefăcut, iar halatul ei zăcea pe podea, unde îl lăsase, în graba de a se îmbrăca. Îl ridică şi îl împături, apoi îşi aranjă aşternuturile şi păturile pe pat şi merse lângă fereastră pentru a deschide obloanele, astfel încât lumina palidă a soarelui să pătrundă
în încăpere. Într-o clipă, se gândi ea, avea să cheme un servitor ca să îi aducă apă caldă pentru se spăla şi a-şi schimba lenjeria, dar între timp se simţi mânată de impulsul de a privi afară, ca să se asigure că asediul se sfârşise cu adevărat.
Văzu oameni îndreptându-se spre castel cu căruţe pline de provizii proaspete. Pentru moment, poarta castelului stătea 30
- ELIZABETH ASHWORTH -
larg deschisă spre piaţă, iar din câte putea vedea Anne, nu era nici urmă de armata lui Stanley.
— Au lăsat în urma lor un dezastru, comentă Izzie, venind în spatele ei.
— Da? întrebă Anne, dorindu-şi să fi avut vederea ageră a surorii sale. Dar, în realitate, gândi ea, nu voia să vadă
mizeria de pe malul râului Wenning.
— Vom avea apă caldă în curând, spuse Izzie. De-abia aştept să scap de rochia asta. Am impresia că am stat o viaţă
îmbrăcată cu ea. În timp ce sora ei vorbea, Anne auzi pocnetul lemnelor care erau tăiate pentru foc. Era un sunet liniştitor şi familiar, iar ea de-abia aştepta să mănânce pâine proaspătă şi carne de oaie la cină. Viaţa avea să revină la normal, cel puţin pentru o vreme. Dar în adâncul sufletului, Anne ştia că, mai devreme sau mai târziu, Stanley şi ai lui aveau să se întoarcă.
James îi făcu semn fratelui său să înainteze, iar Robert veni spre ei încruntându-se, ca şi cum ar fi căutat o explicaţie pentru faptul că ducele de Gloucester lua micul dejun la Hornby, purtând încă armura pe el. Robert făcu absent o plecăciune înaintea ducelui şi apoi îşi privi fratele cu ochii lui căprui şi precauţi. Părea ud, şi înfrigurat, şi foarte obosit, gândi James, întrebându-se unde se adăpostise fratele lui în timpul asediului lui Stanley.
— Alteţă, spuse Robert.
— Aduci veşti? întrebă nerăbdător ducele.
James văzu cum fratele lui scotea din buzunar o scrisoare umedă.
— Regele adună din nou o armată. Se zvoneşte că Warwick se întoarce, având sprijinul reginei Franţei.
Ducele de Gloucester lovi cu pumnul în masă, făcând-o să
se deplaseze din suporţi. Paharele şi platourile se mişcară la rândul lor.
31
