ia copilul adormit din braţele mătuşii ei, pentru ca femeia să
poată merge să mănânce. Micul dejun era sărăcăcios, observă ea. Fusese dat ordin ca mâncarea să fie raţionalizată, iar Anne se întrebă cât aveau să le ajungă
proviziile.
Ştia că, în timpul iernii, multe dintre butoaiele cu carne şi peşte în saramură şi sacii cu cereale fuseseră epuizaţi şi că
22
- ELIZABETH ASHWORTH -
absenţa unchilor ei şi a oamenilor lor plecaţi să lupte împreună cu regele împotriva rebeliunii lui Warwick însemna că existaseră puţine şanse ca pivniţele să fie aprovizionate corespunzător. Familia Stanley putea aduce continuu provizii din sud pentru oamenii lui. Dar odată ce mâncarea din Hornby avea să se termine, ei aveau să se declare înfrânţi.
Anne legănă copilul agitat care se sprijinea de umărul ei şi se întrebă dacă nu cumva ar fi fost mai bine să renunţe acum. Sfârşitul părea inevitabil, iar acest asediu putea doar să prelungească agonia, nu doar pentru ei, ci şi pentru copii.
Sărută capul moale al micuţului ei nepot în timp ce îl legăna.
Toate astea puteau fi ale lui într-o bună zi, dacă unchiul ei le putea recupera, iar în vreme ce bebeluşul sughiţa şi suspina în braţele ei, Anne decise că avea să facă tot ce îi stătea în putere pentru ca acest pământ să rămână în posesia proprietarilor lui de drept. Faptul că ea se afla în posesia lui nu era atât de important precum numele de Harrington.
Anne auzi pe cineva alergând pe scările exterioare, şi imediat după aceea, ducele de Gloucester intră în încăpere.
Probabil că fusese treaz toată noaptea, dar ochii şi expresia feţei îi erau luminoase şi vioaie, ca ale unui om care tocmai se trezise dintr-un somn odihnitor. Un zâmbet îi lumină
chipul sever, ascuţit, când o văzu pe Anne legănând copilul.
— Aţi reuşit să dormiţi? o întrebă.
— Puţin, deşi cred că mătuşa mea a stat trează toată
noaptea. Pare a fi linişte, adăugă ea.
— Nu se grăbesc. Au impresia că se află într-o poziţie avantajoasă. Ducele se încruntă privind în jur, ochii lui numărând subtil pâinile de pe platouri. Unchiul dumitale pare nesigur în privinţa proviziilor. Nu aş fi mâncat cu atâta poftă dacă aş fi ştiut asta. Merg să văd câte cereale şi faină
mai sunt în pivniţă, ca să îmi dau seama cât putem rezista.
— Deci, ei sunt într-o poziţie avantajoasă? întrebă Anne.
— Nu, o asigură el. Suntem bine protejaţi şi avem suficientă muniţie. Le putem îngreuna viaţa, mai ales dacă
vremea rea continuă. Rugaţi-vă pentru mai multă zăpadă, 23
- POVARA LOIALITĂŢII -
lady Anne, o sfătui el, îndreptându-se spre uşa ce ducea în pivniţă.
Copilul din braţele ei se mişcă şi începu să plângă, iar doica îl luă să îl hrănească şi să îi schimbe scutecele. Anne luă o cană de bere slabă şi bucata de pâine care îi revenea şi merse să se aşeze pe o bancă de lângă focul care fusese readus la viaţă cu încă un buştean. Se întrebă câţi buşteni mai rămăseseră. Pădurile erau bogate, dar se aflau în afara ridurilor castelului, utile doar pentru a-i ajuta pe oamenii lui Stanley cu lemn pentru focul pe care aveau să îl întrebuinţeze ca să slăbească fundaţia fortăreţei.
— Of… gemu Izzie, trezindu-se şi ridicându-se în capul oaselor pe salteaua îngustă. Credeam că a fost doar un vis urât, spuse ea, frecându-şi ochii roşii.
— Vino, mănâncă ceva, spuse Anne, întinzându-i surorii ei ceea ce rămăsese din porţia proprie. Nu este atât de rău.
Ducele crede că se vor retrage în curând, mai ales dacă
vremea se înrăutăţeşte.
— Presupun că vorbeşti despre Gloucester, spuse Izzie, rupând o bucată de pâine. Încrederea ta în abilitatea lui de a prezice viitorul mă uimeşte. Oricine va spune că eşti îndrăgostită de el.
Iritată de tachinările surorii ei, Anne îşi luă mantia şi, lăsând-o pe Izzie să mănânce, îl urmă pe ducele de Gloucester în pivniţe. Cuvintele lui Izzie o înţepaseră. Nu era îndrăgostită de el, dar ducele avea ceva ce o incita, şi nu doar pentru că era fratele regelui şi le făcea o asemenea favoare.
Afară, cerul era cenuşiu precum metalul, iar frigul înţepător îi încordă trupul într-un mod dureros. Trecând pe lângă uşa deschisă a bucătăriei, văzu că înăuntru era plin de femei şi copii, ghemuindu-se în toate colţurile. Tocmai se apropia de uşa magaziei cu cereale, când îl zări pe duce ieşind.
— Ce căutaţi aici? În vocea lui se simţea un amestec de îngrijorare şi de furie. Mergeţi înăuntru!
24
- ELIZABETH ASHWORTH -
Anne îl privi, pregătită să îi conteste ideea că ea ar trebui să facă tot ce spune el, dar înainte să îi poată răspunde, ducele o apucă de braţ cu mâna lui puternică şi o împinse înapoi. Fără să îi dea timp să protesteze, o conduse pe lângă
bucătărie, în susul scărilor, şi apoi în micul solar din capătul salonului.
— Nu vreau să vă fac de râs şi să vă dojenesc în faţa servitorilor, lady Anne, dar trebuie să înţelegeţi că nu aveţi voie să ieşiţi din castel… sub niciun motiv! Ochii lui ca de oţel licăreau cu o furie reţinută, iar răspunsul pe care ea voia să i-l dea i se împletici pe limbă. Înţelegeţi? Ea îl privi tăcută, conştientă că nu teamă era sentimentul pe care îl trezise în ea cu felul lui de a fi, ci o dorinţă pe care nu o mai simţise vreodată; dorinţa ca el să străbată spaţiul ce îi despărţea, să
îi cuprindă din nou braţul şi să îşi folosească trupul pentru a-i îmblânzi poftele pe care ea nu reuşea să le înţeleagă.
Înţelegeţi? repetă el.
— Da, Alteţă, reuşi Anne să răspundă.
