— Am destule de făcut şi fără să vă salvez de propria dumneavoastră nechibzuinţă, îi spuse ducele. Rănită de cuvintele lui, Anne îşi înghiţi lacrimile nedorite. Evident, el o credea o fetiţă prostuţă şi încăpăţânată. La urma urmei, probabil că Izzie avea dreptate în privinţa lui, îşi spuse. Dar când trecu pe lângă ea, ducele îşi puse pentru o clipă mâna pe umărul ei, iar atingerea lui zăbovi arzătoare în corpul ei mult timp după ce acesta plecase.
James Harrington ridică privirea când simţi ceva moale şi umed căzând pe mâna sa. Zăpadă. În timp ce se îndrepta spre el, şi ducele de Gloucester observase că ninge, gândi James, după ce îl văzuse pe tânăr înălţându-şi privirea spre cer.
— Dacă raţionalizăm proviziile, putem rezista două, chiar trei săptămâni, spuse ducele, ajungând lângă el şi privind în jos. La poalele zidurilor castelului, James văzu mai multe corturi decât putea număra, aşezate dincolo de raza arcaşilor 25
- POVARA LOIALITĂŢII -
lui, deşi dacă Stanley spera într-o rază primăvăratică de soare ca să îşi lanseze atacul, atunci se părea că avea să fie dezamăgit şi că Dumnezeu era de partea Harringtonilor, la urma urmei.
— Va fi rece şi umed pentru ei dacă zăpada asta se depune, zise ducele urmărind cerul cenuşiu dinspre vest.
Dar Stanley este un om hotărât şi nu va renunţa uşor.
— Acum că Anne are vârsta căsătoriei, încercările lui de a prelua castelul pot doar să se intensifice, spuse James. Dacă
pune mâna pe ea şi pe Elizabeth şi le mărită cu rudele lui, atunci pământurile mele vor fi pierdute.
— Este nedrept, spuse ducele, dar fratele mele vede totul dintr-o altă perspectivă. El crede că, dacă îl va recompensa pe Stanley, acesta îi va rămâne loial.
— Asta însemnând să nu îi recompenseze deloc pe cei care şi-au dovedit deja loialitatea, spuse James trist.
— Dacă nu aş fi de acord cu dumneata, nu m-aş afla aici, răspunse ducele, dar nu te aştepta să îmi trădez fratele. Cred că a judecat greşit chestiunea asta, şi dacă vei reuşi să
salvezi acum Hornby de sub asediu, se va răzgândi.
— Sunt mult mai recunoscător pentru sprijinul dumneavoastră decât pot exprima în cuvinte, Alteţă. Faceţi familiei Harrington o mare onoare fiind prezent aici.
— Tatăl şi fratele dumitale şi-au dat viaţa pentru tatăl meu. Aş vrea să îndeplinesc această datorie de onoare.
James întâlni privirea ducelui şi citi în ea sinceritatea spuselor lui. Semăna atât de mult cu tatăl său, încât aproape că vedea aceeaşi persoană, gândi el, spre deosebire de rege, ale cărui înălţime şi trăsături frumoase îi trădau descendenţa din neamul lui Neville de Raby. Trase adânc aer în piept, hotărât să aducă discuţia înapoi la nepoata lui, Anne, întrebându-se dacă să îndrăznească a sugera că datoria familiei ducelui către familia Harrington putea fi răsplătită
printr-o căsătorie. Dar oportunitatea aceasta se risipi atunci când o bubuitură răsunătoare îi făcu pe amândoi să
privească spre locul unde o scară de asalt era acum 26
- ELIZABETH ASHWORTH -
poziţionată pe peretele exterior. Arcaşii trăgeau în bărbaţii care încercau să urce, iar James zâmbi satisfăcut când îl auzi pe unul căzând la pământ cu un ţipăt agonizant, doborât de o săgeată care îi rămăsese înfiptă în umărul drept.
— Se pare că Stanley nu este speriat de zăpadă, la urma urmei, spuse ducele, deşi scările nu pot decât să devină
decât din ce în ce mai alunecoase. Este un prost.
Dar un prost periculos, gândi James, şi unul chiar insistent.
În castelul Hornby, zilele deveniră o rutină. În zori, femeile se trezeau din pricina zgomotelor făcute de bărbaţii căţăraţi pe parapeţi, care aruncau insulte şi săgeţi către armata lui Stanley, atunci când oamenii acestuia ieşeau din corturi.
Insultele le erau întoarse şi, deşi Anne nu putea desluşi cuvintele, nu încăpea îndoială că erau la fel de grosolane şi degradante, şi făcând referire la bărbăţia celor din tabăra Harrington-ilor.
Micul dejun consta în rămăşiţe de pâine din ziua precedentă şi o cană mică de bere slabă, lăsând-o pe Anne cu o sete constantă, pe care o găsi mai greu de îndurat decât foamea. Berea fusese de asemenea raţionalizată, pentru a economisi proviziile din magazia cu cereale. La cină, li se permitea să mănânce puţin peşte sau şuncă, lângă o porţie mică de supă; în alte zile aveau pâine înmuiată în supă, care devenea din ce în ce mai apoasă. Toate mesele erau frugale, iar Anne se culca adesea înfometată.
Zilele deveniră lungi şi monotone în atmosfera fetidă din salonul neaerisit şi, în afară de momentele când se juca cu bebeluşul William, pentru a-i permite mătuşii sale să
doarmă, sau când îi cânta micuţei Peggy sau se certa cu sora ei, prea multe nu erau de făcut; deşi Anne îşi petrecea mult timp gândindu-se la duce şi tânjind să îl vadă măcar puţin.
Din când în când, o bubuitură răsuna între zidurile castelului, când vreo piatră sau un bolovan era aruncat cu 27
- POVARA LOIALITĂŢII -
catapulta care fusese construită, capul zvâcnindu-i adesea în ritmul cu care porţile erau forţate cu berbecele. În timpul zilei, se auzeau strigăte în timp ce săgeţile îi asaltau pe bărbaţii care ieşeau din tunelul pe care îl săpau pe sub zid, deşi unchiul James o asigură că progresul lor nu era prea mare şi că zidurile erau groase şi puternice.
Apoi, într-o dimineaţă, Anne fu trezită de râsete. Se ridică
speriată în capul oaselor, strângându-şi mantia la piept şi încercând să îşi calmeze inima care o luase la galop. Se strădui să înţeleagă ceea ce auzea. Oare oamenii lui Stanley reuşiseră să intre în castel? se întrebă ea. Privi spre uşă şi se aşteptă ca ei să dea buzna din clipă în clipă, pentru a le lua pe ea şi pe Izzie prizoniere.
Se ridică în picioare în timp ce zăvorul fu ridicat şi uşa se deschise. Stătu dreaptă şi mândră, împletindu-şi părul care i se desfăcuse în somn, hotărâtă să înfrunte consecinţele înfrângerii cu demnitate. Dar cel care intră era unchiul James, cu un rânjet de încântare care îi şterse toată
epuizarea de pe chip, iar teama ei se transformă în speranţă.
— Au plecat! anunţă el uimit. Probabil că au început să se retragă noaptea trecută. Mai sunt câţiva rătăciţi care strâng tabăra. Îşi luă soţia în braţe când aceasta alergă spre el şi o ridică, învârtind-o. Am învins! râse el şi o sărută pe buze în faţa tuturor. Eşti în siguranţă, îi spuse lui Anne.
— Ce s-a întâmplat? întrebă Izzie de pe salteaua ei, frecându-şi ochii împăienjeniţi de somn.
— Stanley şi ai lui au plecat. I-am alungat!
Robert Harrington tresări din somn la auzul zgomotului familiar al unei armate în mişcare. Pentru o clipă, crezu că se află pe câmpul de luptă. Apoi îşi aminti că, pe măsură ce se apropiase de Hornby, cu o seară în urmă, şi se desfăta la gândul unei băi fierbinţi şi al unei mese copioase, văzuse castelul înconjurat de armata lui Stanley şi fusese forţat să
se adăpostească în pădure.
