— Nu am nicio intenţie să vă consider antipatic! îl asigură
ea, pusă în încurcătură de faptul că atitudinea lui prietenoasă de mai devreme fusese înlocuită de acest ton rece.
— M-aş aştepta să urâţi un bărbat care crede că averea şi pământurile ar trebui să vă fie luate.
Anne scutură uşor din cap.
— Moştenirea mă face un premiu pentru un tutore ales de rege. Este o avere care nu îmi face nicio favoare, spuse ea. Şi 11
- POVARA LOIALITĂŢII -
nu sunt convinsă că tata ar fi vrut ca eu şi sora mea să
rămânem atât de vulnerabile. Mă îndoiesc că intenţia lui a fost ca Hornby să ajungă pe mâinile a doi copii atât de mici.
Şi-ar fi dat seama câte probleme ne-ar fi adus lucrul acesta.
În timp ce vorbea, Anne îşi dădu seama că cita cuvinte pe care unchii ei, James şi Robert, i le repetaseră din clipa când fusese suficient de mare ca să le înţeleagă.
Ducele încuviinţă din cap.
— Cred că aveţi dreptate, spuse el, şi că sunteţi înţeleaptă.
Dacă lucrurile ar fi stat diferit la Wakefield, iar tatăl dumneavoastră ar fi murit înaintea bunicului, atunci Hornby ar fi ajuns, fără îndoială, în mâinile unchiului. Mi s-ar părea un deserviciu adus familiei dumneavoastră dacă regele ar decide să îi ofere tutela lordului Stanley. Acesta este un oportunist care îşi doreşte proprietatea Hornby doar pentru a-şi consolida influenţa în Lancashire, care deja este mult prea răspândită. Bunăstarea dumneavoastră nu este grija lui, lady Anne, şi va încerca doar să se folosească de dumneavoastră. Voi face tot ce îmi stă în putinţă pentru a-l convinge pe fratele meu să vadă realitatea, asigurându-mă că
se va face dreptate şi că dumneata vei fi ferită de controlul lui Stanley.
— Vă mulţumesc, Alteţă, spuse ea în timp ce chipul lui se îmblânzi şi ridică din nou cupa de vin pentru a o duce la gură. Sunteţi foarte amabil, adăugă Anne, imaginaţia ei evocând imaginea Sfântului Gheorghe, acel cavaler galant şi curajos care se luptase călare cu un dragon înfiorător pentru a o salva pe domniţa care era ţinută captivă.
Anne nu îşi amintea prea multe despre tatăl ei, dar nu uitase acea zi, nu cu mult după cea de-a cincea ei aniversare, când călăreţi epuizaţi şi plini de noroi sosiseră la castelul Hornby, albi la faţă de groază şi de oboseală. Îşi aducea aminte cum bărbaţii se înghesuiseră în hol şi vorbiseră în şoaptă, şi cum mama ei căzuse în genunchi şi rupsese tăcerea plângând şi tânguindu-se, cerându-i lui 12
- ELIZABETH ASHWORTH -
Dumnezeu să îi salveze familia de ticăloşia unor oameni atât de răi.
De-abia când Anne mai crescu îi fusese dezvăluită tragedia şi groaza acelei zile. Bunicul ei, Sir Thomas Harrington, şi tatăl ei, John, muriseră la Wakefield, luptându-se cu o armată de rebeli, partizani ai casei de Lancaster, care fuseseră înfuriaţi de decizia parlamentului de a-l numi pe ducele de York moştenitor la tron. Conduşi de ducele de Somerset, rebelii o susţineau pe regina exilată, Margareta de Anjou, şi erau hotărâţi ca tronul să fie ocupat de fiul ei, prinţul Eduard.
— Asta nu înseamnă că băiatul acesta este fiul lui Henric, oricum, spunea mama lui Anne când le povestea faptele fiicelor ei. Puteţi să îmi spuneţi cum ar fi posibil ca un bărbat care nu se poate mişca şi nu poate nici vorbi să fie tatăl unui copil?
Anne îşi aminti cum se ruşinase de cuvintele mamei sale când sora ei mai mică întrebase de ce un asemenea bărbat nu putea avea un copil. Mama lor ignorase întrebarea şi continuase povestirea.
— N-aş fi surprinsă dacă prinţul ar avea trăsăturile lui Somerset, le spusese ea, şi, cu toate că Anne nu înţelesese ce voise, pe atunci, să spună mama ei, acum ştia că era o bârfă
la ordinea zilei, potrivit căreia fosta regină şi ducele de Somerset ar fi fost amanţi.
Mama ei păstrase resentimente adânci în legătură cu ce se întâmplase în acea zi la Wakefield.
— Casa de Lancaster a încălcat armistiţiul de Crăciun, spunea ea. Atunci, ducele de York s-a pripit; n-ar fi trebuit să plece de la castelul Sandal ca să lupte, având atât de puţini oameni în armata lui, chiar dacă proviziile lor erau periculos de reduse. Ar fi trebuit să aştepte ca armata lui să
devină suficient de puternică pentru a-i învinge. Astfel, tatăl şi bunicul vostru s-ar fi aflat acum printre noi.
Întotdeauna, femeia începea să plângă în acest punct al poveştii.
13
- POVARA LOIALITĂŢII -
— Bunicului vostru i-au tăiat capul şi i l-au înfipt într-o suliţă la Micklegate Bar, plângea ea. Cel puţin tatăl vostru a fost scutit de o asemenea umilinţă.
Anne era în turn a doua zi de dimineaţă, când uşa se deschise iar sora ei intră şi se aşeză lângă foc. Izzie îşi luă
broderia, o privi pentru un moment, apoi puse din nou pânza jos înainte să vorbească.
— Soldaţii îşi ocupă poziţiile pe zidul exterior, şi am auzit că armata lui Stanley nu este prea departe.
— Stanley nu este niciodată prea departe, spuse Anne. Dar suntem în siguranţă dacă rămânem în castel. Observă
expresia vinovată de pe chipul surorii ei. N-ai fost în sat, nu-i aşa? o întrebă. Ştia că Izzie nu îşi lua în serios propria siguranţă şi că avea obiceiul de a se înfăşură într-o mantie veche, strecurându-se pe sub nasul gărzilor, mai ales când în sat era zi de târg şi mulţi oameni se perindau încolo şi încoace.
Sora ei se îmbujoră uşor.
— Este atât de plictisitor aici, se plânse Izzie. Ce mi se poate întâmpla rău în Hornby?
— Izzie! Ăsta nu este un joc. Nu suntem închise aici drept pedeapsă, ci pentru siguranţa noastră.
— Dar este plictisitor! spuse ea. Îmi pierd minţile dacă nu am altceva de făcut în afară de… goblenul ăsta! Luă broderia şi o aruncă furioasă în foc. Anne privi uimită cum flăcările cuprinseră întâi marginile şi apoi înghiţiră munca istovitoare pe care Izzie o depusese în lungile luni de iarnă, pentru a termina goblenul. În timp ce îl privea arzând, expresia lui Izzie deveni una plină de regret, iar Anne se văzu nevoită să o împiedice pe sora ei când aceasta se aplecă spre şemineu pentru a încerca să salveze fragmentele mici care mai rămăseseră întregi.
— Lasă-l să ardă, spuse ea în timp ce lacrimile curgeau pe obrajii lui Izzie. Nu îl mai poţi salva acum.
