— În sfârşit, şopti el când muzica încetă şi se întoarseră
amândoi spre preot.
În timp ce toamna anului 1472 lăsă loc iernii la Pontefract, Anne simţi mişcările subtile ale unei noi vieţi în pântecul ei.
Aşteptase ca Richard să o viziteze pentru a-i da vestea despre un alt copil, dar când perioada Crăciunului veni şi trecu, iar el nu sosi, Anne se văzu obligată să recunoască faptul că ea nu se afla pe lista priorităţilor lui şi decise că trebuie să îi trimită o scrisoare.
Se aşeză la masă pentru a-i da ea însăşi o asemenea veste, dar în timp ce îşi compunea scrisoarea, auzi zarvă în curte şi, scăpând pana din mână, se grăbi să ajungă în hol chiar când el intră în castel, bine îmbrăcat din cauza frigului de afară.
— Alteţă! făcu o reverenţă stângace înaintea lui, iar Richard îşi scoase mantia şi i-o aruncă unui paj pe care Anne nu îl recunoscu. Nu te aşteptam.
— Se pare că am ajuns înaintea mesagerului, spuse el încruntat. Trimiteţi-l pe leneş la mine când ajunge, porunci el. Aş vrea să aflu ce l-a reţinut pe drum! Anne îşi răsuci inelul de pe deget, în timp ce-l privea mergând lângă foc pentru a se încălzi.
— Domniţa mea, îmi cer iertare, spuse el după un moment. Călătoria a fost dificilă, iar răbdarea mi-a fost greu pusă la încercare. Îmi este dor de înţelepciunea unchiului tău, care acum se bucură de soţia lui. Adu vin şi ceva de mâncare! strigă el la un tânăr paj care, părând îngrozit, fugi să îi facă pe plac.
164
- ELIZABETH ASHWORTH -
— N-ar fi trebuit să urlu la băiat, spuse el în timp ce îl privea îndepărtându-se. Este un băiat bun şi nu vreau să par un tiran, dar cred că frigul mi-a îngheţat până şi sufletul. Îşi întinse mâinile spre focul din şemineu, apoi şi le frecă una de cealaltă. Uite cât de rece sunt! Îi atinse obrazul cu dosul palmei şi râse când Anne tresări din pricina mâinii lui îngheţate.
— Şi tu cum te simţi, iubirea mea? continuă el. Îmi pare teribil de rău că a trebuit să petreci Crăciunul singură. Dacă
aş fi putut schimba ceva, aş fi făcut-o, dar… O studie cu atenţie preţ de o clipă, apoi o forţă să îl privească, prinzând-o de braţ cu mâinile lui reci. Asta nu este de la mâncare, spuse el, trecându-şi o mână peste stomacul ei. Anne?
— Port un copil în pântec, domnul meu, spuse ea şi privi cum chipul lui se îmblânzi, luminat de un zâmbet larg de mândrie şi satisfacţie.
— Doar ţi-am spus că ai fost făcută ca să îmi porţi fiii în pântec.
— Sau fiicele. Nu eşti supărat? întrebă ea precaută.
— Anne, de ce trebuie să crezi întotdeauna că mă superi?
Doar pentru că nu pot fi mereu cu tine nu înseamnă că te iubesc mai puţin. Vino! Richard îşi desfăcu larg braţele, iar ea acceptă uşurată îmbrăţişarea. Când se va naşte copilul?
întrebă el, sărutând-o.
— Prin mai. Vei…?
— Mă voi asigura că ajung la tine, o linişti el. Iar acum, permite-mi să îmi văd fiul. A început să meargă? Ce cuvinte spune? O luă de mână şi merseră în camera unde John se juca cu jucăriile lui pe un covor înaintea şemineului. Când îl văzu pe Richard, un zâmbet îi lumină chipul şi ridică braţele spre tatăl lui, care îl ridică şi îl aruncă în aer în timp ce micuţul ţipă încântat. Mă cunoaşte.
— Desigur că te cunoaşte, spuse Anne, uşurată, privind cum fiul ei îşi punea mâinile durdulii pe gulerul de blană al tatălui său şi îi spunea ceva ce Richard jură că era „ papa”.
165
- POVARA LOIALITĂŢII -
Uită de foame şi de frig în timp ce se jucă cu fiul lui, iar Anne îi privi încântată. Mai târziu, când spuseseră rugăciuni şi îl sărutară amândoi pe băiat de noapte bună, merseră şi luară o cină târzie, iar apoi, Richard îi ceru permisiunea de a veni în dormitorul ei.
— Patul meu a fost prea rece în nopţile de iarnă, răspunse ea.
— Atunci, vrei să încălzesc eu aşternuturile? Credeam că
am angajat servitori să facă asta.
— Nu aşa cum le încălzeşti tu, domnul meu! râse Anne.
O duse în pat şi îşi croi cu blândeţe drum în trupul ei greoi, în timp ce Anne se agăţă de el, iubindu-l şi mai mult cu fiecare fior de plăcere. În cele din urmă adormiră, calzi, unul în braţele celuilalt, iar pentru o vreme, cel puţin, Anne se simţi în siguranţă.
Vremea se înrăutăţi, iar troienele de zăpadă se adunară în jurul zidurilor castelului. Richard era nerăbdător să se întoarcă la treburile sale din Londra, dar Anne se bucura că
vremea îl ţinea la Pontefract. Şi, pe măsură ce el îşi dădu seama că nu exista nicio şansă de a porni din nou spre sud până nu se dezgheţau drumurile, se relaxă în compania ei.
— Unchiul meu încă se mai află în posesia castelului Hornby? întrebă ea într-o dimineaţă, pe când se jucau cu copilul.
— Deocamdată, deşi mă tem că va fi forţat să renunţe la el. De ce? Ai nevoie de castel?
— Ar fi plăcut să merg acasă, spuse ea, melancolică.
— Dar aici este casa ta acum. Este mult mai mare decât Hornby.
— Am amintiri frumoase de la Hornby, spuse ea, gândindu-se la ziua în care mersese prima oară în dormitorul lui şi întrebându-se cât timp i se va mai permite să stea la Pontefract, după nunta lui, şi unde avea să meargă, dacă
Hornby era revendicat de Stanley.
166
- ELIZABETH ASHWORTH -
