Richard urcă direct în camera ei, când ajunse. Paşii lui răsunară lângă uşa dormitorului său. Anne zâmbi, auzindu-i râsetul contagios când el o tachină pe Isabella, spunându-i că era rândul ei, şi se minună de puterea dragostei pe care o simţea pentru el. Încercase din răsputeri să îşi reprime sentimentele, să înăbuşe pasiunea pe care o nutrea faţă de el, dar se părea că era mai puternică decât oricând, iar în momentul în care ducele intră în încăpere şi privirile li se întâlniră, Anne nu se putu abţine să nu alerge spre el.
— Ce înseamnă asta, iubirea mea? Credeam că voi fi întâmpinat cu răceală pentru întârziere, spuse el îmbrăţişând-o, iar ea se trezi plângând pe umărul lui, aşa cum făcuse când Richard venise să o ia de la Lathom. O, Anne! Nu plânge. Mă faci să îmi fie ruşine.
— Plâng de bucurie că te văd. Ai o fiică, spuse ea, ştergându-şi obrajii cu palmele şi privindu-i chipul în timp ce el se apropie de leagăn, cu braţul încă în jurul taliei ei, pentru a privi bebeluşul adormit.
— I-ai ales un nume?
— Katherine.
Ducele se aplecă să o ia în braţe, iar doica îl privi dezaprobator în timp ce îşi legăna copilul purtând hainele murdare de pe drum. Anne observă cum chipul lui Richard se îmblânzi de afecţiunea pe care o prevăzuse moaşa şi ştiu 169
- POVARA LOIALITĂŢII -
că acea mică făptură avea să fie întotdeauna specială pentru el.
Într-o dimineaţă însorită din acea vară, Anne se trezi devreme şi merse la capela bisericii St. Clement pentru a se ruga. Era ziua în care Richard urma să se căsătorească cu Anne Neville la Westminster Abbey, iar Anne se simţea de parcă i-ar fi murit cineva drag. Îngenunche în faţa altarului, înaintea flăcării unei lumânări din ceară de albine şi ştiu că
el avea să fie soţul altei femei până când lumânarea va fi ars în întregime. Nu făcu altceva decât să se roage întreaga zi.
Nimeni nu o deranjă – nici măcar doica, care venise cu gândul să îi spună că micuţa Katherine plângea după mama ei. Întregul castel Pontefract ştia ce se petrece şi o lăsară pe Anne singură, să jelească.
Când lumânarea se termină, iar umbrele serii începură să
se strecoare prin ferestrele înalte ale pereţilor capelei, Anne se ridică şi se întoarse, cu trupul aproape înţepenit, în dormitorul ei. Urcă în camera copilului, unde o ridică pe fiica ei adormită din leagăn şi, aşezând-o cu căpşorul micuţ pe umărul ei, se plimbă în sus şi-n jos prin încăpere, vărsând lacrimi tăcute. Nu era nimeni acolo să o consoleze; unchii ei şi Isabella plecaseră la Londra pentru a participa la nuntă –
şi, cu toate că Isabella îşi ceruse în repetate rânduri iertare pentru trădarea ei, Anne o îmbrăţişase şi îi spusese să
meargă şi să se bucure de petrecere. Isabella urma să se întoarcă în nord cu soţii Gloucester, care aveau să
poposească la castelul Middleham, urmând să se stabilească
la Nottingham. Anne nu va putea, aşadar, să îl vadă.
170
- ELIZABETH ASHWORTH -
CAPITOLUL 8
Noiembrie 1474-mai 1477
Scrisoarea pe care unchiul Robert i-o aduse din partea lui Richard era formală, scrisă de un secretar, fiind doar semnată de el. Îi spunea că intenţiona să vină să îşi viziteze copiii.
— Nu pot da ochii cu el, îi spuse Anne unchiului ei după
ce citi mesajul. Este prea greu. Te rog, pot sta cu Isabella la Badsworth până când îşi va încheia vizita?
— Ducelui îi va părea rău să nu te vadă, spuse unchiul ei.
M-a rugat să îi dau veşti despre tine. Încă te iubeşte, Anne.
— Şi eu îl iubesc, răspunse ea, întorcându-se cu spatele pentru a-şi ascunde durerea. De aceea nu îl pot vedea, spuse Anne, întorcând scrisoarea pentru a-şi feri ochii de semnătura lui.
— Nu are nevoie de permisiunea ta pentru a veni, îi aminti unchiul Robert. Diplomaţia lui de a-ţi cere acordul să îşi viziteze copiii este lăudabilă şi cred că îi faci un deserviciu dacă fugi şi te ascunzi.
— Dar este prea greu, spuse ea din nou, lacrimile curgându-i pe obraji la auzul vorbelor aspre ale unchiului ei.
Cum aş putea suporta să îl văd acum?
— Cred că fratele meu James nu ar fi trebuit să te dea ducelui, spuse unchiul Robert cu o urmă de amărăciune în glas. Ştiam că nu s-ar căsători niciodată cu tine şi că totul a fost făcut în beneficiul nostru, nu al tău. Îmi pare rău pentru asta, spuse el. Îi voi scrie să îi spun că eşti la Badsworth.
Când se întoarse din vizită, Anne observă că micuţii aveau haine noi şi jucării, iar John îi tot spunea:
— A venit papa!
— Alteţa Sa a fost trist pentru că nu v-a putut vedea, spuse doica, iar Anne părăsi camera copilului fără vreun cuvânt şi porni prin grădina castelului cu gluga mantiei acoperindu-i ochii, pentru a-şi ascunde lacrimile.
171
- POVARA LOIALITĂŢII -
Richard le trimise daruri copiilor de Bobotează, iar lui Anne, o minunată carte cu ilustraţii. Îi transmise părerile sale de rău că nu o putuse vedea, dar Anne ştia că el voia să
spună că îi pare rău că ea nu putuse să îl vadă. De fiecare dată când ducele trimitea vorbă că urma să vină la Pontefract, Anne făcea aranjamente pentru a o vizita pe Isabella, lăsându-i pe John şi pe Katherine cu doica lor. O
îndurera gândul să ştie că el se afla la doar câţiva kilometri distanţă de ea, însă ştia că asta nu era nimic în comparaţie cu durerea pe care ar simţi-o dacă l-ar vedea şi apoi ar trebui să se despartă de el.
Isabella părea să înţeleagă şi îi permitea să vorbească şi să
