— Da, spuse el. De îndată ce se vor dezgheţa drumurile, vom pleca.
Hornby veghea asupra râului Wenning ca şi cum nimic nu s-ar fi schimbat, iar Anne se bucura să ajungă acasă, după o călătorie îndelungată pe drumurile acoperite cu zăpadă.
Degetele îi amorţiseră şi îi îngheţaseră din pricina hăţurilor, iar durerea pe care o simţise când şi le încălzise lângă foc noaptea, în timpul unui popas, fusese aproape insuportabilă.
Când ajunse la Hornby şi îşi scoase mănuşile, observă că
vârfurile a două degete i se albiseră, iar Anne se sperie, până
când văzu că sângele revine dureros înapoi în ele. Îşi frecă
mâinile în timp ce urca treptele spre camera albastră. Era epuizată şi voia să se întindă în pat şi să doarmă puţin înainte de cină.
220
- ELIZABETH ASHWORTH -
Dar şi acum, ca şi în alte dăţi când închidea ochii, tot ce putea vedea era felul în care Anne Neville îşi punea mâna pe braţul lui Richard şi îi zâmbea.
Anne rămase în camera ei zile întregi după ce se întoarseră
la Hornby. Cerea ca mesele să îi fie servite în dormitor. Nu putea da ochii cu nimeni şi nu îşi putea controla lacrimile.
Plânse chiar şi când primi scrisoarea de la Richard în care îi spunea că va trimite copiii în vizită la ea, în iunie. Ştia că ar trebui să aranjeze camere pentru ei, dar nu îşi putea aduna forţele şi energia, gândindu-se de fiecare dată că avea să se ocupe mai târziu de asta.
Apoi se trezi devreme într-o dimineaţă, iar strălucirea soarelui o convinse să îşi pună mantia şi pantofii şi să
meargă la râu. Observă că pomii începuseră să
înmugurească, iar starea i se schimbă puţin în timp ce privea dealurile spre est, limpezi pe cerul albastru şi senin. Se gândi că Richard se afla dincolo de ele. O iubise. Aşa îi spusese, iar contesa însăşi îi dezvăluise că vorbise cu afecţiune despre ea.
Ar fi preferat oare să nu fi iubit niciodată şi să nu fi fost iubită? se întrebă în sinea ei când se aplecă să ridice o pietricică, pe care o aruncă apoi în apă cu un pleoscăit.
— Încă îl iubesc pe Richard, ducele de Gloucester, spuse ea în timp corbii zburau deasupra ei. Croncăneau şi o ignorau, dar cuvintele rostite cu voce tare nu puteau fi vreodată negate.
Anne urcă din nou dealul şi merse să îl caute pe Eduard.
De-abia îl văzuse de când se întorseseră de la curte şi se simţea vinovată. Probabil că şi el se simţea singur, îşi spuse ea în timp ce deschise uşa care ducea la scara spiralată, spre camera din turn. Urcă încet treptele şerpuinde, pentru a-l găsi. Avea de gând să descopere de ce anume era legată
munca lui, decise Anne. Avea să încerce să se arate interesată şi să vorbească cu el despre ideile şi descoperirile sale. Măcar atâta lucru îi datora.
Pe măsură ce se apropia de camera din turn, auzi voci înăbuşite, apoi râsetul soţului ei. Cel puţin aşa crezu, că era 221
- POVARA LOIALITĂŢII -
soţul ei, deşi îşi dădu brusc seama că nu îl mai auzise niciodată râzând. Deschise uşa. Masa aşezată pe capre din lemn era încărcată cu flacoane şi sticle de toate dimensiunile şi formele. Unele erau pline cu lichide – transparente, sau roşii, sau galbene –, iar alte boluri erau umplute cu prafuri, cu frunze şi ierburi, întinse pe suprafaţa de lucru. Auzi din nou vocile şi îşi dădu seama că veneau din micuţa anexă.
Curioasă, merse şi aruncă o privire. Soţul ei era întins pe micul pat din lemn pe care îl adusese pentru nopţile când lucra până târziu şi nu voia să deranjeze pe toată lumea. Era pe jumătate dezbrăcat, iar sub el, gemând de plăcere în timp ce se împingea ritmic în ea, era Lucy Payne. Anne făcu un pas înapoi, ţinându-şi răsuflarea, şi coborî din nou scările.
222
- ELIZABETH ASHWORTH -
Partea a treia
1482–1485
223
- POVARA LOIALITĂŢII -
CAPITOLUL 11
Septembrie 1482-iunie 1483
Zgomotul făcut de armata care se apropia o aduse pe Anne la fereastra solarului din turnul octogonal. Privi cum bărbaţii şi caii coborau pe drumul dinspre Melling, oprindu-se în piaţă şi fiind apoi trimişi fiecare la casele lor. Anne zâmbi la vederea lui Eduard, care purta steagul ghearei de vultur, întorcând calul spre poarta castelului; nu avea nevoie de vederea mai bună a surorii ei pentru a-l recunoaşte, deşi ea nu era neapărat recunoscătoare pentru întoarcerea lui, ci pentru veştile pe care le-ar fi putut aduce cu el.
Soarele de septembrie era cald încă, iar ea îşi croi drum în curte pentru a-şi întâmpina soţul. Veştile victoriei împotriva scoţilor deja sosiseră printr-un mesager, dar ea era curioasă
să audă detaliile, mai ales că fusese campania lui Richard.
Dar îşi aşteptă rândul, permiţându-i lui Lucy să îl întâmpine.
Cuplul se îmbrăţişă şi se sărută, iar Eduard îl ridică în braţe pe micuţul Ned, băiatul lor de trei ani, şi îl aşeză pe umerii săi în timp ce băiatul, care râdea, îşi puse mâinile în jurul capului tatălui său. Ar fi trebuit să fie deja la culcare, dar îi permiseseră să rămână treaz până la sosirea tatălui lui. Anne zâmbi în timp ce îi privea. Lucy aştepta al doilea copil şi, cu toate că era încă, oficial, servitoarea ei, locuia ca lady în castelul Hornby şi îi era însoţitoare lui Anne, care îi adora fiul şi îl răsfăţa mai mult decât era bine pentru el.
— Mă bucur să te văd teafăr, îi spuse Anne lui Eduard după ce îl sărută pe obrazul neras. De cât de departe ai venit astăzi?
— De la Middleham, îi spuse el, evident obosit după lunga călătorie. Iar copiii tăi sunt bine, o asigură Eduard.