— Nu vom sta mai mult decât este nevoie, îi promise Eduard.
Anne îi sărută pe amândoi de noapte bună înainte ca ei să
urce treptele împreună; renunţase de mult la camera albastră, în favoarea lor. Când Anne merse în patul ei, după
ce se asigură că servitorii încuiaseră toate uşile şi stinseseră
focurile, ora se făcuse foarte târzie. Era patul în care îl 227
- POVARA LOIALITĂŢII -
cunoscuse prima oară pe Richard, şi în fiecare noapte când se întindea în pat, se consola cu acea amintire.
Când sosiră la casa Stanley, locul părea cald şi primitor, după hanurile în care poposiseră pe drum. Anne se bucura să o revadă, deşi se ruga ca Sir William să fi rămas în propriul castel pentru a petrece Crăciunul. Dar de îndată ce intră pe uşă, observă că niciunul dintre sfinţii ei preferaţi nu o ascultase.
— Lady Anne! exclamă el şi traversă salonul, luându-i mâna şi ducând-o la buzele lui umede. Cât de mult mă
bucur să te văd!
— Vă asigur că sentimentul nu este reciproc, mormăi ea în timp ce îşi retrase mâna din strânsoarea lui hotărâtă.
Bărbatul râse şi o strânse uşor de bărbie, ca şi cum Anne ar fi fost un copil mic.
— Anne, ştii că mă placi şi că nu mi te poţi împotrivi la nesfârşit, şopti el. De ce nu te strecori de lângă soţul tău la noapte şi nu vii în dormitorul meu?
— Şi ce ar spune soţia dumitale despre asta, domnule? Ca şi cum ea ar fi spus o glumă bună, el izbucni în râs, dându-şi capul pe spate şi arătându-şi toţi dinţii.
— Soţia mea va spune orice îi ordon eu să spună, şi va face orice îi dictez eu să facă – inclusiv să rămână în dormitorul ei. Dar este destul de plictisitor. Tânjesc după o femeie cu puţină energie, răspunse William Stanley.
— Mă dezgustaţi, domnule, spuse Anne cu toată
demnitatea de care era în stare, în timp ce privi în jur pentru a vedea dacă Eduard intrase în casă.
— Te minţi singură, îi spuse el. Vei fi a mea, te asigur.
Anne nu răspunse. Ştia că orice ar spune, bărbatul ar insista că ea nu vorbeşte serios şi că, de fapt, îl place. Părea să se fi convins pe sine că iluzia lui era adevărată.
— Trebuie să merg să mă asigur că servitorii îmi aranjează
cu grijă rochiile, spuse ea şi urcă grăbită scările.
228
- ELIZABETH ASHWORTH -
Lordul Stanley şi contesa de Richmond deja sosiseră de la Lathom, iar cu ei venise şi fiul cel mare, George, împreună cu noua lui soţie, Joan le Strange. Era o fată drăguţă, cu sprâncene arămii, iar Anne se întreba dacă restul părului ei, ascuns sub un con elegant, avea aceeaşi nuanţă. Îi adusese lui George, pe lângă avere, şi titlul de lord Strange de Knockin; mama ei era sora reginei, iar Joan o privea pe Anne cu dispreţ, de parcă ar fi fost o rudă săracă.
Anne şi Eduard primiră un dormitor şi mai mic decât de obicei, în capătul casei. Avea doar un pat îngust, iar Anne bănuia că lordul Stanley încerca să îi pedepsească.
— Este loc să împărţim patul ăsta? se întrebă Eduard nesigur, în prima noaptea când se retrăseseră în dormitor.
Nu aş vrea să te jignesc.
— Nu mă poţi jigni atât de uşor, îi spuse Anne, iar după ce el studie podeaua tare şi rece, se întinse lângă ea.
— Sper că Lucy este bine, spuse Eduard.
— O are pe mama ei alături, care poate să o îngrijească.
Încearcă să nu îţi faci griji, spuse Anne, atingându-i umărul.
Trupul lui era cald, iar ea şi-ar fi dorit ca Richard să fie acum în patul ei. Trecuse atât de mult timp de când nu mai simţise acea intimitate specială, iar trupul ei tânjea după atingerea lui.
Eduard oftă uşor, trăgând pătura peste el, iar Anne bănui că şi el rămase treaz la fel de mult ca ea, în orele întunecate ale nopţii, ascultând dangătul clopotelor din oraş, amândoi dorindu-şi să fie cu altcineva.
În dimineaţa următoare, când Anne coborî la micul dejun, Sir William o aştepta şi merse să se aşeze lângă ea.
— Ai dormit bine?
— Da, mulţumesc.
— Soţul tău nu te-a ţinut trează, să înţeleg? Anne nu-i răspunse, ci îşi turnă puţină bere, mâna tremurându-i uşor.
N-ai venit în camera mea după ce el a adormit.
229
- POVARA LOIALITĂŢII -
