sugerează să aduceţi un grup considerabil de oameni, în caz că vor exista dificultăţi, îi spuse James.
Ducele scutură din cap.
235
- POVARA LOIALITĂŢII -
— O zi sau două nu mai contează acum. Nu pot pleca până când nu va fi rostită o slujbă pentru sufletul lui Eduard, iar eu nu îi voi fi jurat credinţă publică noului rege.
— Da, Alteţă, spuse James, privindu-l pe duce îndreptându-se parcă năucit spre uşa capelei.
— Şi găseşte-l pe secretarul meu, adăugă el, întorcându-se spre James. Trebuie să le trimit scrisori reginei şi nepotului meu, la castelul Ludlow. Trebuie să stabilim când va pleca spre Londra, ca să mă pot întâlni cu el şi să îl escortez în oraş.
Câteva zile mai târziu, pacea de la castelul Hornby fu tulburată de ropotul de copite, când un mesager trecu galopând pe sub poarta principală. Anne îl învăţa alfabetul pe micuţul Ned, aşa cum îl învăţase cândva pe John, iar Lucy legăna bebeluşul într-un leagăn, cu piciorul, în timp ce mâinile îi erau ocupate cu tivirea unei noi lenjerii de pat.
Cele două femei se priviră una pe cealaltă, auzind pajul chemându-l de urgenţă pe Eduard din camera lui din turn.
— Mă întreb ce s-a mai întâmplat acum, spuse Anne. Sper că nu vreo altă invazie scoţiană. Viaţa a fost prea liniştită în ultima vreme. Mereu m-am temut de calmul dinaintea unei furtuni.
Aşteptară, ascultând paşii grăbiţi şi vocile de afară, apoi Eduard veni în solar cu o expresie neîncrezătoare pe chip.
— Ce s-a întâmplat? întrebă Anne, ridicându-se speriată
de pe scaun.
— Regele este mort, spuse el şi îi întinse o scrisoare. A mers la pescuit pe râu, de Paşte, şi a răcit. Au crezut că îşi va reveni, dar boala a recidivat şi a murit în a noua zi a acestei luni. Eduard se holba la Anne. Nu îmi vine să cred, zise el în cele din urmă. Părea atât de plin de viaţă când am fost la Londra.
— Iar tânărul Eduard de-abia dacă are doisprezece ani.
Este prea tânăr pentru a prelua tronul. Dumnezeu să îl binecuvânteze, spuse ea, făcându-şi semnul crucii în timp ce 236
- ELIZABETH ASHWORTH -
se gândea la băiat, nu cu mult mai mare decât propriul ei fiu, şi la responsabilitatea uriaşă care căzuse acum pe umerii lui. Va exista un regent? întrebă Anne.
— Regele a făcut un nou testament pe patul de moarte şi l-a desemnat pe ducele de Gloucester lord protector.
— Măcar ăsta este un lucru bun, spuse Anne, deşi mă
îndoiesc că familia Woodville va fi prea fericită.
— De ce spui asta? întrebă Lucy, care nu era prea interesată de chestiunile de la curte.
— Familia reginei are un stil de viaţă mai destrăbălat, îi spuse Anne. Ducele este de părere că ei l-au dus pe fratele său pe un drum greşit. Îi va învinui pentru moartea regelui, poţi fi sigură, şi nu va fi prea mulţumit dacă ei vor avea orice fărâmă de influenţă asupra nepotului său.
În ziua următoare, un alt mesager sosi pe un cal spumegând, acoperit de sudoare. Venea din partea lordului Stanley, cu o scrisoare care îi chema pe Eduard şi pe Anne la curte.
— De ce trebuie să merg şi eu? îl întrebă ea după ce Eduard citi cuvintele tatălui său. Nu îi surâdea nici călătoria epuizantă, nici atenţia lui Sir William, nici Anne Neville agăţându-se de braţul lui Richard.
Eduard se încruntă.
— Instrucţiunile tatălui meu sunt ca eu să merg la Londra în compania ta. Ţi-aş fi recunoscător pentru cooperare, îi spuse el.
— Tatăl tău se teme să mă lase singură la Hornby, răspunse Anne. Crede că acum, cu un nou rege pe tron, l-aş
putea ajuta pe unchiul meu să revendice ceea ce este al lui de drept!
În cele din urmă, Anne se supuse. Se îmbrăcară în haine de doliu şi porniră la drum. Întreaga ţară vuia de zvonuri şi de speculaţii. Majoritatea oamenilor de rând de prin hanuri erau uimiţi de vestea morţii regelui, iar zvonurile şi şoaptele 237
- POVARA LOIALITĂŢII -
despre otrăvire nu conteneau. Dar oamenii păreau dispuşi să
îl susţină pe tânărul Eduard.
În nord era bucurie mare că Richard avea să fie lord protector, dar, pe măsură ce înaintau spre sud, oamenii păreau mai ursuzi la auzul numelui său, spunând că nu ştiu nimic despre el şi întrebându-se de ce nu se puteau baza pe regină pentru îndrumarea propriului ei fiu.
Când ajunseră la Londra, un aer de neîncredere confuză şi de surprindere părea să plutească încă, asemenea unui nor de fum, deasupra oraşului. Muncitorii nu fluierau, negustorii îşi împărtăşeau în şoapte veştile, şi până şi leii din menajeria din Turn păreau că încetaseră să mai ragă, din respect pentru răposatul rege.
Lordul Stanley avea un aer neliniştit când ajunseră la casa din oraş. Îi trimise aproape imediat, pe ea şi pe Eduard, în camera lor, iar când cei doi au fost chemaţi la cină, imaginea lui stând lângă contesă şi fiul său mai mare, înaintea şemineului, îi indică lui Anne că avusese loc o discuţie îndelungată, din care ea şi soţul ei fuseseră excluşi.
Pentru Anne devenea din ce în ce mai evident că nu toată
lumea era mulţumită de perspectiva ca ducele de Gloucester să preia controlul. Se zvonea că regina era furioasă, că nici măcar nu îi scrisese lui Richard pentru a-l anunţa de moartea fratelui său şi că lordul Hastings fusese cel care îi trimisese vestea în nord, în cele din urmă.
Robert Harrington privi cum ducele de Gloucester îngenunche înaintea altarului în York Minster şi îi jură
loialitate şi supunere regelui său. Aşteptându-şi rândul pentru a depune jurământul sub arcadele din piatră ale catedralei, Robert simţi neliniştea fratelui său aflat lângă el.
