— Într-adevăr, nu am venit, domnule. Iar dacă m-aţi aşteptat, atunci aşteptările dumneavoastră au fost foarte naive.
— Of, Anne! Cum ştii tu să înnebuneşti un bărbat cu cochetăria ta! se plânse el. Ea se întinse după cuţit pentru a-şi tăia nişte brânză, dar Sir William tăie o bucată cu pumnalul lui încrustat cu pietre şi o puse în farfuria ei. Ştii că aş face orice pentru tine. Orice îţi doreşti… doar cere-mi.
— Sir, aş vrea să vă cer să încetaţi să mă mai hărţuiţi.
— Orice, în afară de asta, răspunse el, iar Anne privi bucata de brânză din farfuria ei, toată pofta de mâncare pierindu-i pentru că el o atinsese. Avea să fie cea mai neplăcută sărbătoare a Crăciunului, se gândi ea.
În ziua de Crăciun, pământul a fost acoperit cu un strat subţire de zăpadă. După slujba de la capelă, merseră la curte, la palatul Westminster, pentru petrecere. Trâmbiţele trompetelor în aerul rece anunţau banchetul care urma şi, cu toate că Anne era înfăşurată într-o mantie îmblănită, se trezi tremurând, întrucât căldura emanată de lămpi nu părea să fie suficientă pentru încăperea cu pereţi groşi. Domnea în jur o aglomeraţie generală, iar ea rămase pe margine, mulţumită că Eduard crescuse destul de înalt cât să devină
un scut împotriva mulţimii, privind cum oameni mergeau înainte şi înapoi, căutând alţi oameni pe care voiau să îi tragă de mânecă şi să le ceară favoruri. Anne privi în jur până îl zări pe unchiul Robert venind spre ea. Gulerul lui împopoţonat, cu sorii şi trandafirii adiţionali şi cu pandantivul mistreţului alb, licărea în lumina palidă a soarelui care se strecura printr-o fereastră înaltă. Cu aprobarea soţului ei, Robert îi puse mâna pe braţ.
— Ducele vrea să îţi vorbească, spuse el, iar Anne îl însoţi, cu inima bubuindu-i în piept, spre un alcov unde îl văzu pe Richard aşteptând, în timp ce îşi scotea şi îşi băga la loc în teacă pumnalul, aşa cum făcea când era preocupat.
— Alteţă, spuse Anne şi făcu o plecăciune, întrebându-se de ce acest bărbat îi alerta toate simţurile, când se afla în 230
- ELIZABETH ASHWORTH -
prezenţa lui. El îi luă mâna rece într-a lui şi o sărută; gura îi era caldă, iar Anne murea de dorinţă să îl sărute. Copiii?
întrebă ea plină de speranţă.
— Sunt la Middleham.
— Soţia ta?
— În capătul celălalt al salonului, spuse el, arătând vag spre colţul opus.
— Am auzit numai cuvinte frumoase despre vitejia ta împotriva scoţilor, spuse Anne.
Richard zâmbi.
— A fost o luptă plină de satisfacţii. M-a bucurat nespus de mult. Dar tu cum te simţi? Anne văzu cum o studiază din cap până în picioare.
— Sunt bine.
— Soţul tău te tratează cu blândeţe?
— Da. Deşi nu mi-am încălcat jurământul de a sta departe de patul lui, îl asigură Anne.
— Iar el este de acord? întrebă Richard.
— Este îndrăgostit de o fată de la castelul Hornby, o servitoare de-a mea. Au un fiu şi aşteaptă încă un copil, care ar putea sosi din zi în zi.
— Şi nu îţi este greu? întrebă el. Dacă doreşti să cauţi alinarea unei mănăstiri, încă pot aranja să…
— Nu, Richard. Sunt mulţumită aşa.
— Dar nu fericită?
— Cum pot fi fericită, dacă nu sunt cu tine? îl întrebă ea şi îl văzu încruntându-se şi privind în direcţia soţiei lui.
— Dumnezeu nu ne oferă mereu viaţa pe care ne-o dorim, spuse el. Dar mi-ai spune dacă ai avea nevoie de ceva sau dacă soţul tău s-ar purta urât cu tine?
— Da. Dar este un om bun şi am ajuns să ţin la el.
— S-a descurcat foarte bine în Scoţia, spuse Richard. Am fost bucuros să îl am în armata mea.
— Cât vei sta în Londra? îl întrebă Anne.
— Nu mult. Sunt numeroase probleme în nord care îmi solicită prezenţa… şi nu îmi va părea rău că plec. Nu îmi 231
- POVARA LOIALITĂŢII -
place ceea ce văd aici, îi spuse Richard. Fratele meu a ajuns un desfrânat sub influenţa reginei şi a susţinătorilor ei.
Lorzii Hastings şi Dorset îl amestecă pe rege în distracţiile lor adultere. Par mult mai interesaţi de plăcerile trupeşti decât de pericolul care le paşte sufletele nemuritoare.
Anne încuviinţă din cap. Şi ea auzise multe zvonuri despre excesele regelui, despre festinurile lui şi despre apetitul lui sănătos pentru femei. Nu era nevoie să îi vadă expresia lui Richard pentru a-şi da seama că nu aproba comportamentul fratelui său.
— Cel puţin cei din familia Stanley nu sunt atât de desfrânaţi, spuse Anne. Deşi Sir William m-ar vrea drept ibovnică, dacă m-ar putea convinge.
Richard făcu ochii mari.
— Nu te lasă în pace? întrebă el. Ea dădu aprobator din cap. Dar tu nu ai cedat?
— Desigur că nu!
— Anne! Richard îşi puse mâna pe umărul ei. Atingerea lui era familiară şi liniştitoare. Mi-ai spune dacă ai avea nevoie de protecţia mea? Trebuie să îmi promiţi asta.
