- POVARA LOIALITĂŢII -
— Nu mai poţi face nimic altceva? întrebă ea. Dar înainte ca el să poată răspunde, o femeie suplă, într-o rochie albastră, se apropie de ei.
— Richard? spuse ea, iar el îşi retrase mâna şi se ridică în picioare.
— Doamna mea, aceasta este Anne Harrington… Anne Stanley, se corectă el în timp ce Anne se ridică în picioare şi făcu o plecăciune, neputând să îşi ia ochii de la fata drăguţă, cu chip oval şi ochi albaştri şi limpezi. Aceasta este soţia mea, spuse Richard, ducesa de Gloucester.
Se priviră una pe cealaltă, iar muzica şi dansatorii părură
să dispară din jurul lor.
— Soţul meu mi-a vorbit foarte frumos despre dumneata, spuse Anne Neville după un moment. Mă bucur să te cunosc, în sfârşit.
— Şi eu pe dumneavoastră, Alteţă, spuse Anne, surprinsă
de vorbele prietenoase ale acestei femei, despre care crezuse că o urăşte.
— Îmi pare rău că fiul şi fiica dumneata nu sunt cu noi.
Probabil că îţi este dor de ei, spuse ea. Dar sunt foarte bine îngrijiţi şi am prins drag de ei. Sunt copii buni.
— Mă bucur să aud că se poartă cuviincios. Şi fiul dumneavoastră? întrebă Anne. Ducele mi-a spus că s-a simţit rău?
— A suferit de ameţeli în ultima vreme şi ne-am gândit că
drumul ar fi prea epuizant pentru el, aşa încât am decis că
este mai bine ca toţi copiii să rămână acasă împreună. Anne dădu aprobator din cap. Richard, spuse ducesa punându-şi mâna pe braţul lui, te cheamă regele.
— Trebuie să plec, îi spuse el lui Anne. Ea încuviinţă şi făcu o plecăciune înaintea lor, apoi îi privi îndepărtându-se.
Merse tristă lângă perete şi începu să rupă frunzele unei ghirlande care atârna acolo, întrebându-se dacă se va putea obişnui cu viaţa pe care şi-o alesese. În cele din urmă, soţul ei veni să o caute. Era roşu la faţă şi asudat de la dans, iar Anne se forţă să afişeze un zâmbet, fără să îi spună vreun 214
- ELIZABETH ASHWORTH -
cuvânt despre întâlnirile cu unchiul lui sau cu soţii Gloucester.
Robert Harrington îşi îndoi braţul drept în noua armură
care fusese special croită pentru el. Părea fragilă şi subţire, dar fierarul îl asigurase că suprafaţa ei curbată avea să
respingă lovitura oricărei lănci. Robert spera ca bărbatul să
aibă dreptate. Armura nu fusese ieftină şi, cu toate că
simbria primită de la ducele de Gloucester era generoasă, plata nu fusese nici pe departe demnă de neglijat. Deşi lui Diccon nu îi plăcuse niciodată prea mult să participe la turniruri, se aştepta ca toţi cavalerii din suita lui să se descurce bine, iar Robert ştia că ducele se aştepta la un rezultat bun din partea lui, la acel turneu care fusese organizat pentru a sărbători căsătoria celui de-al doilea fiu al regelui.
— Cine ar putea să lupte mai bine decât tine sub blazonul mistreţului alb? îl întrebase el zâmbind. Acum este şansa ta să dovedeşti ceea ce poţi şi să îmi arăţi că eşti cu adevărat înzestrat cu acele abilităţi care aproape că te-au ajutat să mă
baţi la Middleham.
Robert fusese pe punctul de a-i reaminti că niciodată nu primise o bătaie de la nimeni şi că atât fratele său, regele, cât şi contele de Warwick s-ar fi ocupat serios de oricine ar fi îndrăznit să o facă, dar îşi ţinu gura şi îl aprobă. Cu Diccon nu puteai şti niciodată când glumea. Ducele avea abilitatea de a rămâne serios, şi nici măcar cei care îl cunoşteau bine nu îşi puteau da seama când glumea cu adevărat. Problema apărea atunci când el vorbea serios şi o replică îndrăzneaţă îi dezlănţuia furia.
Robert încălecă pe calul care purta un cioltar cu roşu şi albastru şi se aşeză în şa. Îşi ajustă greutatea scutului pe braţ, iar după ce lăsă în jos vizorul coifului său, se aplecă să
ia lancea de la paj. Ce ghinion, gândi el, că primul lui adversar era Anthony, conte de Rivers. Nu doar că era fratele reginei şi tutorele prinţului de Wales la castelul Ludlow, dar 215
- POVARA LOIALITĂŢII -
era şi renumit pentru priceperea de care dădea dovadă în turniruri, şi, din câte îşi amintea Robert, bărbatul nu fusese niciodată învins.
Ianuarie era o lună rece pentru un asemenea sport, se gândi el în timp ce întoarse calul şi, prin spaţiul limitat al vizorului său îi zări pe copiii proaspăt logodiţi, bine înfofoliţi în blănuri, foindu-se în timp ce aşteptau ca turnirul să
înceapă. Diccon stătea lângă ei, iar Robert rosti o rugăciune tăcută, sperând să nu îl dezamăgească prea tare pe duce.
Îşi privi adversarul ocupându-şi locul în capătul îndepărtat al terenului. De ce nu putea bărbatul să se limiteze la cărţile lui, se gândi Robert. Nu părea deloc drept ca un om atât de erudit să exceleze şi la sport.
La semnalul trompetei, Robert dădu pinteni calului, iar animalul ţâşni înainte, dezechilibrându-l. Îşi recăpătă rapid echilibrul în şa, dar ezitarea dură suficient cât să îşi rateze ţinta şi să simtă vibraţia loviturii de lance a adversarului, deşi nu căzu de pe cal. Se luptă să recapete controlul asupra animalului şi se întoarse la locul lui pentru runda a doua.
Era vag conştient de uralele şi aplauzele mulţimii, deşi sângele care îi gonea prin vene ajunse să îi bubuie în urechi, parcă pentru a-l asurzi şi a nu-i mai permite să audă şi altceva.
Avu un moment de şovăială înainte de start şi, chiar când îşi ridica lancea, Robert ştiu că judecase greşit direcţia. Fu doar vag conştient de lovitură şi se trezi la pământ, luptându-se să respire şi simţind gustul sângelui în gură.
Cineva îl ridică în picioare şi îi scoase coiful. Robert scuipă în iarbă şi fu recunoscător că sângele părea să provină doar de la faptul că îşi muşcase limba. Contele de Rivers îşi ţinea lancea ridicată şi făcea turul victoriei în timp ce mulţimea aplauda. Regele se ridicase în picioare pentru a-l felicita şi, fără să îl privească pe Diccon, Robert ieşi şchiopătând din arenă. Nimeni nu îl învinse pe Rivers, dar chiar şi aşa, el se simţea furios şi umilit. Ştia că ducele îl ura pe fratele reginei şi îl învinuia pentru acuzaţiile de trădare aduse împotriva 216
- ELIZABETH ASHWORTH -
ducelui de Clarence. Bărbatul spunea adesea că George devenise prea puternic pentru cineva care nu avea sânge regal. Robert ştia că Diccon sperase să dovedească faptul că
