— Îmi pare rău, spuse el. Mă voi asigura că nu vei mai rămâne singură cu el de acum înainte.
— Mulţumesc,
răspunse
ea
printre
lacrimi
de
recunoştinţă, dându-şi seama că băiatul era mai ager decât crezuse ea.
Eduard se ţinu de cuvânt şi rămase mereu lângă ea pe măsură ce sărbătoarea Crăciunului se apropia. Nu fusese niciodată prea ataşat de tatăl sau de fratele său, îi spuse el, şi simţea lipsa mamei sale. Anne îşi aminti cum fugea la lady Stanley de fiecare dată când venea acasă şi cum ea se simţise exclusă. Dar acum când ea însăşi era mamă, înţelegea legătura aceea strânsă. Îi era dor de John şi de Katherine; lui Eduard îi era dor de mama lui; şi începură să
găsească alinare unul în celălalt.
209
- POVARA LOIALITĂŢII -
Anne află că şi contesa de Richmond avea un fiu. Crezuse că femeia, care trăise ca o călugăriţă, nu avea copii, până
când vorbi despre preaiubitul ei Henric, care trăia în exil.
Nerăbdătoare să ştie mai multe, Anne află de la Izzie că
femeia fusese căsătorită de la vârsta de doisprezece ani cu Edmund Tudor, conte de Richmond, fratele vitreg al răposatului rege, Henric, şi că ea era de părere că fiul ei era adevăratul moştenitor la tron.
— Edmund Tudor nu a fost un copil legitim, aşa că
revendicarea ei nu este validă, spuse Eduard în timp ce vorbeau mai târziu în camera lor. Anne îl ascultă cu interes, întotdeauna surprinsă de cât de multe lucruri aflase tăcutul ei soţ doar ascultându-i pe cei din jurul lui.
— Mama lui a fost Ecaterina de Valois, dar tatăl lui era Owen Tudor, un bărbat din neamul ei – şi, după cum ştii, aceşti copii sunt consideraţi bastarzi.
— Da, spuse Anne, gândindu-se la John şi la Katherine.
Eduard, te îngrijorează faptul că nu îţi pot oferi un moştenitor? îl întrebă ea.
El ridică din umeri.
— Sunt fericit cu munca mea, spuse Eduard, dar în timp ce Anne îl privea pregătindu-se de culcare pe partea lui de pat, se întrebă pentru cât timp avea să îl mai ţină munca mulţumit. Dăduse dovadă de mult mai multă maturitate în timpul acestei vizite de Crăciun decât îl crezuse capabil şi observă că băiatul îşi lăsa copilăria în urmă şi devenea un bărbat în toată firea.
În ajunul Crăciunului, Anne se spălă în apă parfumată şi se îmbrăcă cu rochia verde care îi plăcea lui Richard. Îşi puse broşa pe care el i-o dăruise tot cu ocazia unui Crăciun, înainte de naşterea lui John, şi purta inelul din argint pe mâna dreaptă. Apoi, cu părul pieptănat şi prins în plase aurii, cu pantofi eleganţi în picioare, în ciuda aerului rece, şi purtând mantia cu tiv îmblănit peste umeri, se alătură
soţului ei şi restului familiei, pentru a călători în noua lor 210
- ELIZABETH ASHWORTH -
trăsură către castelul Windsor, unde aveau să participe la banchet.
Simţea fluturi în stomac în timp ce treceau printre case, pe sub cerul luminat de stele, iar când ajunseră la castel, Anne putea auzi muzica menestrelilor şi oameni vorbind şi râzând pe măsură ce se adunau în grandiosul salon. Cu mâna pe braţul lui Eduard, se alăturară mulţimii, ea privind tapiseriile elegante şi pereţii înalţi, împodobiţi cu ornamente de toate felurile. Mesele erau acoperite cu feţe albe, iar solniţe sofisticate marcau rangul unde trebuiau să se aşeze oaspeţii. Eduard asculta cu interes menestrelii.
— Nu sunt atât de talentaţi ca tine, şopti ea, ridicându-se pe vârful picioarelor pentru a ajunge la urechea lui. Eduard îi zâmbi.
— Mă mănâncă palmele să le iau instrumentele şi să le demonstrez cum ar trebui să le folosească, recunoscu el.
Haide să ne găsim locurile, spuse Eduard în timp ce un servitor din suita regelui le făcu semn să înainteze. Şi să
sperăm că nu va mai dura mult până vor servi mâncarea.
Stomacul meu se vaită de foame.
— Dă vina pe tatăl tău că a anulat cina, spuse Anne.
— El şi contesa sunt de părere că merită să îşi păstreze apetitul, dar Crăciunul este o sărbătoare a festinurilor, nu a penitenţei şi postului, mormăi Eduard.
Au fost aşezaţi mult mai în capătul salonului decât şi-ar fi dorit Anne. Masa regală se afla prea departe pentru ca ea să
vadă clar când regele şi familia sa îşi făcură apariţia, iar în timpul mesei, ochii îi tot fugeau spre podiumul regal.
— Este şi el aici, spuse Eduard în cele din urmă, cu un amestec de amuzament şi exasperare în glas. Acum poţi să
mănânci liniştită?
Într-un final, platourile cu deserturi, fructe trase în marţipan şi tarte asezonate au fost luate şi servitorii se grăbiră să strângă mesele. Oamenii se împrăştiară spre băncile de pe marginea salonului sau se împărţiră în mici grupuri, conversând cu prietenii lor.
