— Nu tremura ca o frunză, femeie! îi spuse el. Vino înăuntru! Lady Elizabeth veni spre masă. Cu ochii ei mari ce păreau uriaşi pe un chip atât de palid, îşi privea în continuare soţul pentru a-i cere aprobarea înainte de a face un pas. Lui Anne îi păru rău pentru ea.
Sir William se aşeză pe un scaun lângă Anne şi îşi frecă
mâinile, parcă pentru a şi le încălzi.
— Mă bucur că aţi bătut drumul ăsta lung tocmai din sălbaticul Lancashire de nord, spuse el. Mă temeam că nu veţi veni.
207
- POVARA LOIALITĂŢII -
— Am venit la porunca domnului şi soţului meu, răspunse ea. Sir William îi aruncă o privire nepotului său.
— Dacă îţi face plăcere să spui aşa… zise el, apoi îşi atacă
mâncarea cu cuţitul pe care îl scoase de la cingătoare.
Anne încercă din răsputeri să evite să rămână singură cu el. Casa era aglomerată, iar de obicei reuşea să fie în compania soţului sau a surorii ei.
— Pentru numele lui Dumnezeu, nu mă lăsa singură cu Sir William, îi şopti Anne lui Izzie, când sora ei se ridică şi dădu să plece de lângă fereastra din solar, care dădea spre râu.
— Nu fi prostuţă! Ce rău poate să îţi facă? şopti Izzie.
Doica vrea să merg la micuţa Anne. Vei fi în siguranţă.
Sir William îşi dezlipi privirea de pe cartea lui în timp ce Izzie ieşea din încăpere, apoi o puse pe cufărul de lângă el.
— Unde este soţia dumitale? îl întrebă Anne.
— În dormitorul nostru. Vremea geroasă îi face rău. De fapt, se vaită pe orice vreme, iar răceala este starea ei constantă. Spre deosebire de tine, dragă Anne. Tu înfloreşti chiar şi pe timp de iarnă.
— Ce absurdităţi rostiţi, domnule! spuse Anne, observând îngrozită că el venea să se aşeze lângă ea.
— Sir William, vă rog să mă scuzaţi, continuă Anne. Dar braţul lui greoi căzu pe umerii ei, iar degetele i se încleştară
pe braţ.
— Nu pleca, spuse el. Sunt câteva lucruri despre care trebuie să vorbim.
— Eu nu am nimic să vă spun, Sir William.
— Ei, haide, Anne, nu te mai juca. Ştiu ce îţi doreşti. O
femeie ca tine, despărţită de ibovnicul ei şi irosită pe un băiat pe post de soţ…
— Nu! îi spuse ea, încercând să se elibereze din strânsoarea lui şi auzindu-şi glasul piţigăiat de panică în timp ce mâna lui îi cuprinse sânul.
— Cât de mult îmi doresc să îţi simt trupul gol, îi şopti el la ureche. Nu mă tachina, Anne.
208
- ELIZABETH ASHWORTH -
Ea simţi cum lacrimile îi umplu ochii şi le opri, încercând să îşi păstreze demnitatea.
— Trebuie să mă lăsaţi să plec! spuse ea cu toată
autoritatea de care era în stare.
— Nu, spuse el, strângându-i sânul până când începu să o doară. Vei fi a mea. Îmi datorezi o favoare!
Anne îi strânse mâna, înfigându-şi unghiile în pielea lui în încercarea de a se elibera, dar cu cât se zbătea mai mult, cu atât strânsoarea lui devenea mai fermă, iar Anne începu să
creadă că bărbatul avea să o siluiască acolo.
— Unchiule William! Brusc fu eliberată şi se ridică grăbită
de pe scaun, tremurând. Eduard îi privea când pe unul, când pe altul, dar Anne nu putea vorbi pentru a găsi vreo explicaţie.
— Ar trebui să îţi controlezi soţia. Mă implora să mă culc cu ea, ca o târfă ce este, spuse Sir William înainte să iasă
grăbit din încăpere. Anne se aşeză din nou, tremurând.
— Anne? spuse soţul ei.
— Te rog să nu îl crezi, reuşi ea să spună în cele din urmă.
El este cel care m-a atacat. Simţi o mână caldă pe spate şi ridică privirea spre chipul înţelegător al lui Eduard.
